Examenul de titularizare din acest an, pentru profesorii din preuniversitar, a relevat încă un adevăr dur pentru sistemul educațional ro-mânesc: nu avem numai loaze neînstare să-și treacă examenul de maturitate, ci și pretinși ab-solvenți de studii supe- rioare care nu pot trece de furcile caudine pentru a deveni cadre didactice, deși, cel puțin teoretic, grație faptului că au promovat un examen de licență, ar avea toate competențele necesare în acest sens. Putem constata, din nou, că mult vehiculata temă a calității învățământului, pentru asigurarea căreia există tot felul de comitete și comiții arondate ministerului de resort, rămâne una falsă: și nivelul preuniversitar, și cel universitar par să nu poată ieși, după nenumărate „reforme” (ori tocmai din cauza acestora!) din cercul vicios al dezinteresului arătat școlii. Motivele sunt, desigur, mai multe, de la cele care țin direct de politicieni ( subfina-nțarea acestui sector), trecând prin cele care intră în responsabilitatea cadrelor didactice de toate gradele („jeman-fișismul” față de propria profesiune, prin raportare la elevi/studenți) și până la acelea care se află în sarcina familiei (mutarea centrului de interes dinspre acumularea de com-petențe înspre „rezol- varea pragmatică” a obținerii unei diplome, fie aceasta de bacalaureat ori de licență).
E limpede, subfi-nanțarea provoacă dezinteresul: nu poți pretinde implicare (iar asta nu înseamnă că ea nu există, în cazurile excepționale ale profesorilor dedicați) când nu oferi, ca stat responsabil, o salarizare care să creeze competiție, iar plasarea mentală în zona a ceea ce aș numi „mitul olimpicilor noștri” nu este o soluție. Avem câțiva profesori buni, după cum avem și niște copii excepționali; nu contează cât de mulți sunt aceștia din urmă, ei trebuie mereu încurajați și susținuți (chiar dacă ne mirăm de ce aleg, mai târziu, să plece din țară!), ci faptul că educația mediană, aceea „de masă” și „gratuită”, nu funcționează, fapt vizibil prin rezultatele dezastruoase de la Bac. E la fel de evident că nu poți stimula un tânăr profesor, abia intrat în sistem, să-și dea sufletul pe catedră pentru un salariu minim pe eco-nomie: nu e doar lipsă de respect pentru statutul său, nu e doar încurajare ca cei competenți să plece înspre alte profesiuni, e și o formă de încurajare a „furatului căciulii” prin tehnica meditațiilor și a corupției prin nevoia de a căuta alte modalități de acces la resurse. În fine, e cel puțin la fel de clar că socializarea de familie a luat-o razna, pentru că modelul mental al părin-ților de azi se transmite înspre copii: e bine să ai o diplomă, obținută însă cât mai ușor, dar „adevăratul succes în viață” vine atunci când poți obține bani cât mai ușor, dacă se poate fără să ridici un fir de pai.
Aglutinați, toți acești factori, și mulți alții – dintre care ar mai fi de amintit, spre exemplificare, interesul univer-sităților de a racola cât mai mulți absolvenți de liceu din rândul celor care, de la an la an, devin tot mai puțini, eventual pe locuri cu taxă – au dus sistemul educațional ro-mânesc, pe parcursul unui sfert de veac, înspre metastază. Pe termen lung, efectele vor fi devastatoare pentru toate domeniile, câtă vreme se presupune că toți viitorii noștri specialiști trec prin acest sistem de educație. Să ne gândim, de pildă, nu doar la profesorii ce intră azi ori vor intra mâine în sistem, și care, se presupune, ar trebui să ne educe copiii, ci și la viitorii ingineri ori, mai dureros, la medicii de mâine (cu privire la aceștia din urmă, un studiu recent relevă situa-ția cumplită potrivit căreia cincizeci la sută dintre diagnosticele medicale date în România contemporană sunt eronate!).
Dar, în ajun de campanie electorală, încă una, după atâtea altele, are cineva vreme nu doar să cugete la această problemă, ci și să acțio-neze chirurgical?
Prof.univ.dr.
Daniel Șandru