De asemenea, are loc și un alt fenomen, care constă în profitarea de declarațiile publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea scriitorilor, autorii sunt maturi și se vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate. Partidul mimând democrația, scriitorii au profitat de ea și, pe cât le-a stat în putință, au ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau susține. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii „maselor“, autoritatea puterii politice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de către comitete. Când Partidul Comunist și-a dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le anihileze: a fost desființată organizația de partid a Uniunii Scriitorilor, afiliind-o pe lângă organizația lucrătorilor din presă și edituri, aceștia din urmă fiind salariați și deci obligați să asculte. Curând, comitetele de conducere ale Uniunii Scriitorilor nu au mai fost convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la adresa politicii culturale oficiate de partidul comunist.
Propunându-și să analizeze literatura română postbelică din perspectivă sociologică, autorul constată că aceasta a traversat o perioadă „obsedantă“, care însă, în loc să schizofrenizeze gândirea creatorilor, le-a ținut spiritul treaz, născând întrebarea lui Nicolae Moromete, „Unde mergem noi, Nicolae?“ și ajungând la afirmația „imposibilei întoarceri“, în ciuda faptului că viața era „ca o pradă“.
Pretinzând că scrie o istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu, susține autorul, „a scris în realitate o istorie din perspectiva grupului estetic dominat de criticii și istoricii literari din jurul revistelor «Contemporanul» și «România Literară», reviste aflate sub influența ideologiei de stânga, reprezentată de George Ivașcu, G. Macovescu, Geo Dumitrescu. Opiniile exprimate în aceste reviste de-a lungul unei jumătăți de secol erau, la rândul lor, dominate de critici marxist-leniniști, de profesori universitari formați la școala dogmatismului“.
În ceea ce privește „Istoria literaturii…“ semnată de Al. Ștefănescu, secundul lui N. Manolescu, la revista „România literară“, „deși apărută cu un an înainte «Istoriei» manolesciene, ea are la bază aceleași criterii și aceeași scară de valori. Istoria lui Ion Rotaru, deși mai nepărtinitoare, a apărut în mai multe volume editate la distanță unele de altele, ceea ce a îngreunat o privire coerentă din partea cititorului. Dumitru Micu, autorul altei «Istorii», nemaifiind în activitate la catedră și fără rubrică la vreo revistă, a trecut neobservat, după obiceiul împământenit «dacă nu ne interesează autorul, nu ne interesează nici opera lui». În sfârșit, «Istoria» lui Mircea Popa, cea mai cuprinzătoare și, în același timp, cea mai lipsită de partizanat, a fost ignorată, iar atunci când a fost amintită s-a încercat trimiterea ei în derizoriu“.
Dan D. IACOB