Am scris 13 ani pentru că îmi place mie acest număr, dar se poate și mai mult.
E vorba despre dosarele de faliment din tribunalele noastre. Am văzut cândva într-un birou: 5-6 dosare de acest fel ocupau o masă întreagă, grefiera nu se vedea din dosul lor. Toate aveau vechimea de 5-7 ani, și mult/multe peste.
Procedura este teribil de greoaie și de complicată – nu am judecat așa ceva, nici nu mi-aș fi dorit – iar rezultatele pozitive sunt cam zero. Asta pentru că în faliment statul și alți creditori se înscriu pe listă să recupereze datoriile după ce patronul respectiv a păpat tot ce a avut, a transferat totul pe numele altora, și-a tras o vilă și o mașină tot pe numele altora, iar când treaba s-a împuțit, ce credeți? și-a cerut singur falimentul.
Astfel că o grămadă de creditori rămân ca în vorba românească: trăindo sperando/ murindo… pentru că firma este s.r.l., iar patronul răspunde în limita patrimoniului care nu mai este. În timp ce, ghiciți ce face același patron? înființează altă firmă, cu numele doar puțin schimbat, și continuă bine-mersi să facă ce știe el mai bine.
Eu, deși sunt (fost) judecător, nu am lucrat pe această „felie“ și, pur și simplu, nu știu ce să propun. Poate ar fi o idee să se desființeze conceptul de „societate cu răspundere limitată“, fiind evident că în România orice astfel de firmă este în realitate afacerea unei persoane, care ori nu se pricepe la nimic, ori se pricepe la „inginerii“.
Specialiștii vor trebui să se adune de urgență și să propună modificări legislative substanțiale.
Eu știu doar atât: trebuie mărit numărul personalului din justiție și redus drastic formalismul absurd din acel sistem. Pentru că aceste procese de 5-10-13 ani pur și simplu trag România înapoi.
Jud. Gh. MOROȘANU