Trei profesori ai Colegiului Naţional “Petru Rareş” au fost sărbătoriţi luna aceasta în cadrul unei festivităţi care a marcat – nu ştim cum s-o spunem mai firesc – ieşirea la pensie. S-a întâmplat în templul Rareşului, pe 13 septembrie. Este vorba despre Luminiţa Georgeta Vîrlan-Ciobanu, Liliana Georgescu şi Dorel Haralamb.
Sunt unii oameni despre care se spune că nu ies niciodată la pensie. Sunt profesori care au marcat destine, care şi-au lăsat defintiv amprenta în personalitatea şi evoluţia elevilor. Şi mai sunt şi acei profesori a căror valoare este recunoscută chiar de colegi, fără sentimentul invidiei (uneori inerent).
Publicăm un LAUDATIO scris de prof. dr. Lucian Iordăchescu, pentru (întotdeauna) colega sa prof. Luminiţa Georgeta Vîrlan – Ciobanu:
LAUDATIO
În onoarea doamnei Georgeta -Luminita Vârlan, cu ocazia intrării în sezonul croazierelor și memoriilor, pe care filistinii îl numesc, gregar, PENSIE.
RATIO
Dacă vine o vreme în care dascălului i se asociază terminologii fistichii,precum contributivitate, (societatea finanțiștilor la care școala a contribuit excelează in nominalisme fade ! )dacă învațământul însuși are reverențe față de astfel de mitologii artificiale care pot părea niște banale gratuități fără angajări decisive,dacă există un mediu în care cel de la catedră este mereu acuzat de cabotinaj intelectual, dacă fiecare știe pe fiecare,fiecare a auzit în oraș de fiecare și fiecare uită repede pe fiecare după ieșirea din scenă,măcar pentru toate acestea, Colegiul Național Petru Rareș își propune să sustragă uitării pe doamna inspector,doamna vice,doamna profesor și doamna doamnă Luminita Vârlan, provocînd posteritatea nemțeană la următorul memento decalogic:
- Ne vom aminti că pendula digresiv,fară excese sau anacronisme,între retorica bunului simț și dispoziția ironico-parodică,cu un calm uneori tutelar în care vedeam cu toții un exercițiu al răbdării. Făcea față astfel unor ani de convulsii pline de eschive didactice,clișeizări sau calcuri.
- Pentru că oamenii de la catedre se percepeau mereu în raport cu norma reprezentată de diverse coduri, folosea verbul protocolar,hieratismul si așteptarea previzionată,chiar dacă deconcerta,uluia sau distanța.
- A putut depăși diverse conventii rigoriste,în special datorită dispariției unor axiologii vechi de când lumea,în lipsa cărora profesorul a ajuns să se complacă in discontinuități si fervori cinematice,să împlinească dorinte și chiar să se distribuie ca marfă,încercand sa scoată profit din diverse mimări.
- A expus în spațiul public și în cel academic analogii între Kenzo si Eugen Simion cam la modul în care a umplut spațiul politic nemțean cu legături dintre legislația retorică si Valentino. Și ce e mai important,fără ostentații. Încercand să o imite, multe copii s-au ridiculizat pentru că le-au lipsit naturalețea,firescul.
- În învatamânt,orice precedență abuzează de iconoclasmul său până la a-și permite diverse grade de incoerență, poate pentru a deveni oracol noilor obscuritați birocratice. Nu a sufocat pe nimeni cu normative sau alte hârtii gomoase.
- Orașele mici conțin fenomene care capătă biografie abia dupa ce sunt considerate de un subiect. Numai că un subiect nu-și mai poate deosebi propria biografie influențată de fenomen, de fenomenul însuși. Deseori persoanele publice trăiesc ca in ficțiunile pe care le teoretizează. A făcut față mai bine ca oricine cancanurilor de alcov, de colț de stradă, colț de masă sau colț.
- Ne vom aminti de felul în care și-a expus propriul manual de stil. Cu profilaxii, cu laicizări, cu palimpseste( avea uneori jubilații patrimoniale interbelice) dar și cu conștiinta faptului că nu valoarea absolută a acelor expozee conta , ci poziția lor în interlocuții.
- Timp de treizeci de ani mediul didactic a părut mereu că se grăbește, cronicizat de un acut sentiment al urgenței schimbării. Calmul ei friza statuarul.
- Nesiguranțele pe care le expunea uneori erau încântătoare, hipnotice, oarecum cosmopolite, specifice tuturor celor care au fost atât elevii cât si profesorii Rareșului care nu se regăseau întotdeauna în dialectica schimbărilor.
- Obligată cumva de obligații personale la o oarecare eternizare în urbe, a răspuns pasional când a fost vorba de prestigiul tuturor instituțiilor pe care le-a condus sau traversat.
ERGO,
MEMENTO!
(sursa viatanemteana.info)
