De dimineață, mă salută din șosea, peste gard, doi consăteni care duc pe umeri un târnăcop, un hârleț și o lopată. Fumează și vorbesc tare, mai dau binețe cuiva din stația de autobuz și își continuă drumul spre cimitir, unde merg să-i sape groapa lui Cristi Caia pentru mâine. După luni de secetă, două zile a plouat la noi în sat, parcă cerul l-a plâns pe mort. Era îndrăgit de toți. A murit alaltăieri. S-a prăpădit tânăr, n-avea nici 50 de ani, un bărbat înalt, spătos, vorbăreț și harnic. Din familia Caia. Ne știam de ani buni, în fapt ne salutam de ani buni, ne strângeam mâna și schimbam amabilități, ne-am ajutat unul pe celălalt în doar câteva rânduri, cu un pet de benzină, că rămăsesem în pana prostului, cu o găleată de cireșe amare, care se risipeau aiurea sau cu nu mai știu eu ce, dar totul a fost firesc, ne respectam reciproc și știam că existăm. Devenea volubil când îmi povestea despre munca lui, despre combina sau tractorul care trebuiau reparate, despre cum preferă el să recolteze noaptea, pe răcoare, iar mai apoi despre plantația lui de cătină. M-am dus în primăvară să o văd, am rămas de-a dreptul încântat. Totul era tras la ață, cum se spune, o plantație de cătină ca la carte. Nu știu ce studii a făcut, nu știu cum ajuns el să realizeze un asemenea proiect, dar știu că l-a pus în practică aproape singur, cu mâinile și mintea lui, și mai știu că mâna lui dreaptă, ajutorul de nădejde a fost fiul său, tot Cristi Caia, juniorul, un tânăr de toată isprava. Am stabilit ca în săptămâna care urmează să-l iau la întrebări, să-i fac niște poze și „să-l fac celebru“ în ziarul „Ceahlăul“. I-am spus că vreau să fie fotografiat alături de Cristi cel mic, pe fundal de cătină. Băiatul acesta al lui m-a cucerit prin bună creștere, inteligență și hărnicie. Tot înalt, tot spătos, tot ambițios. Cu el am mai discutat despre faptul că ar trebui să intre la o facultate, să facă niște studii, fiindcă am văzut că tatăl său îi transmisese dragostea de pământ și de muncă. Amândoi au făcut plantația de cătină, muncind zi lumină. Până acum două zile.
Știu că suferea de o boală foarte parșivă, hepatita este acum o sperietoare, iar tratamentele au devenit, în această epocă sufocată de informații la zi, derutante. Era la curent, nu s-a zgârcit la bani, a cheltuit, s-a internat, s-a tratat, s-a lăsat de toate alea (fumat, băut, mâncat nesănătos), iar la un moment dat, parcă acum un an, îmi spunea că ultimele analize i-au ieșit foarte bine, boala fusese atacată cu ultimele descoperiri ale științei medicale, era bucuros și își făcea zeci de planuri. Iar pentru cine nu știe, lupta cu hepatita este crâncenă. Iar în urmă cu ceva timp s-a internat pentru analize. Când a ieșit s-a plâns că acolo ar fi luat el un virus ceva, fiindcă nu se mai simțea în apele lui. Acum două zile a căzut din picioare, i se spărsese o venă la gât, l-au dus cu salvarea la spital și s-a dus. Asta se vorbește acum la priveghi. Nu cred că avea 50 de ani.
Repet, este un om care m-a cucerit prin bun-simț, hărnicie și optimism. Un consătean de-al meu care, ca mulți alții, își văd de gospodăria lor, de viața lor și a familiilor lor, nimic mai mult. Un răzeș. Un luptător.
Satul Unghi, din comuna Dragomirești este îmbătrânit, ca mai toate satele noastre. Este un sat liniștit, cu oameni gospodari, unde nu s-a mai auzit larmă și chiot de nuntă sau de botez de foarte mult timp. În schimb s-a conservat impecabil tradiția parastaselor. Fiindcă aici am vrut să ajung: la modul în care oamenii de aici privesc moartea. Să nu vi se pară o ipocrizie, dar seninătatea oarecum tragică a acestor oameni de lângă mine, atunci când moartea îl răpește pe unul dintre ei, este de o inefabilă noblețe. Îi văd împăcați cu moartea, cu destinul celui dispărut și intră în mecanismul acelor obligații și obiceiuri tradiționale pe care, cei rămași, trebuie să le ducă la bun sfârșit întru cinstirea mortului lor. Familia se adună, vin cu toții de pe unde i-a împrăștiat viața, și se ocupă de funeralii. Înmormântarea este, la familiile românești, un ritual prin care, cinstindu-l pe cel dispărut, îi angrenează pe cei apropiați în obligația de a organiza și parcurge cu ceilalți ritualul funeraliilor. În acest fel le dă o ocupație, îi pune în mișcare și nu-i lasă să se scufunde total în inevitabila durere pe care o provoacă moartea unui om drag. Cei vii au datoria să păstreze, pentru ei și pentru ceilalți, o imagine frumoasă a familiei lor și a celui mort. De aceea aleg o fotografie frumoasă pe catafalc, pun în fruntea cortegiului Copacul Mortului, găsesc un sicriu frumos, o cruce frumoasă, pregătesc în amănunt pomana mortului, fac apoi cavouri cu marmură, dacă pot, dacă nu au grijă de morminte pe care pun flori, fac pomeniri la 40 de zile și din an în an, ei trăind, îl comemorează pe cel dispărut. Și vorbim aici despre familii unite din județul Neamț, din Moldova, din România, adevărate caste unite de nunți sau botezuri, dar acum vorbim despre înmormântări și parastase, vorbim despre obiceiurile și tradițiile noastre, fiindcă nu știm cum este prin Suedia, Norvegia sau prin UE, nu prea știm despre familiile lor. Noi știm ce obligații avem aici față de morții noștri. Ceea ce pentru locuitorii de la Unghi pare firesc, o obligație sfântă în memoria celor dispăruți, pentru alții, mult mai aproape de individualismul promovat de contemporaneitate, poate părea o admirabilă tradiție, demnă de studiat. Ceva de-a dreptul exotic.
De un lucru sunt sigur: Juniorul va continua proiectul tatălui său. Dumnezeu să-l odihnească pe Cristi Caia! Viața este ca viața, până când apare, inevitabilă, moartea. Este un dat. Toți suntem datori cu o moarte! Noi să fim sănătoși!
Absolut toate televiziunile sunt în bernă, o înhumează pe regina României. Nu îmi vine să comentez ce se întâmplă pe tema asta, în media românească, de două săptămâni încoace.
Mâine, duminică, la Unghi, va fi condus pe ultimul drum Cristi Caia, agricultor român. La înhumare și la pomană se va aduna aproape tot satul. Se va vorbi despre el. Conform tradiției, membrii familiei vor aduce celor așezați la mese farfurii cu borș de pui, sarmale și tot ei vor turna în pahare câte o gură de țuică și de vin. Iar preotul va binecuvânta masa. Vor mânca pe tăcute și, afară, vor vorbi, unii la o țigară, despre nedreptatea de a muri tânăr. Apoi, după această formă de socializare (cam singura rămasă în acest sat), fiecare va merge la casa lui cu câte o punguță în care va fi un colac, o felie de cozonac, lumânarea, un păhărel cu colivă și un gând în amintirea lui Cristi Caia.
Cristian TIMOFTE