* Interviu cu părintele Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna
Biserica a învăţat totdeauna că viaţa umană începe de la concepţia copilului în pântecele mamei şi consideră avortul, în orice moment al sarcinii, ca o formă de omucidere. În România, întreruperea sarcinii este un fapt a cărui conştientizare e lăsată în seama nimănui. Din 1958, de când sunt contabilizate avorturile, şi până în prezent, populaţia României ar fi trebuit să fie mai numeroasă cu aproximativ 23 de milioane de români. Citiţi în cele ce urmează un interviu cu părintele Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna despre avort şi modul în care putem să luăm parte la salvarea de vieţi omeneşti.
– Părinte Dosoftei, societatea noastră pare a nu mai fi deloc interesată de problema avorturilor. Vi se pare o atitudine corectă?
– Nu e firesc să se vorbească atât de puţin în spaţiul public despre acest subiect. Jumătate din populaţia României este omorâtă încă din pântecele mamei şi aproape nimeni nu vorbeşte despre asta. (…)Cred că preocuparea faţă de omorârea copiilor nenăscuţi în pântece ar trebui să fie firească pentru orice om care consideră că are ori vrea să aibă o minimă dragoste faţă de aproapele, un minim interes faţă de viaţa socială sau faţă de România.
– Credeţi că problema s-ar rezolva prin schimbarea legislaţiei?
– Rezolvarea nu vine de la nivel legislativ. Este profund falsă această gândire. Ea porneşte de la schizofrenia în care omul se vede despărţit de societate: viaţa privată este viaţă privată, iar de viaţa socială se ocupă politicienii. Deci, nu trebuie să aşteptăm niciodată legislaţia. Ea nu face decât să urmeze starea poporului. Chiar şi când se instaurează o dictatură, este tot o urmare a stării poporului. Avorturile apar din cauza lipsei de dragoste şi de responsabilitate.
– Cum ar putea fi evitat avortul?
– Să încetăm să mai minţim. Minciuni de genul termenului de „întrerupere de sarcină“ – de parcă după întrerupere cândva o să o reiei; nu o să mai reiei. Apoi, faptul că avortul te scapă de copil; nu, copilul nu dispare, ci femeia devine mama unui copil mort, iar tatăl, tatăl unui copil mort. Se spune că avortul a fost interzis de comunişti; fals, regimul comunist l-a legalizat în 1957, şi, la un moment dat, a introdus restricţii, dar în perioada restricţiilor, 1967-1989, s-au făcut mai mult de 6.000.000 de avorturi – „curată“ interzicere.
Să privim adevărul în faţă. Peste 80% dintre avorturi nu ar avea loc dacă mama ar avea pe cineva în preajmă, un singur om care să o sprijine necondiţionat pentru păstrarea copilului. În toate aceste cazuri nu există o persoană care să sprijine acea femeie. Să îi spună că o ajută să îl crească.
– Care consideraţi că este motivul recurent pentru care se întâmplă avorturile?
– O mulţime de tinere fac avort pentru că sunt necăsătorite şi se tem că nu se vor mai căsători dacă nasc. Mai ales la ţară. Nu pentru că nu au cu ce să îl crească, ci de „gura lumii“, care spune că dacă a făcut un avort nu e nici o problemă, dar că are un copil e o problemă. O mentalitate pe care nici o lege nu poate să o schimbe, decât dragostea şi bunul-simţ: cum gândeşte Dumnezeu? Spre cine caută Dumnezeu cu bucurie? Spre aceea care a greşit şi a făcut o greşeală şi mai mare făcând avort sau spre cea care a greşit, dar care apoi şi-a asumat consecinţele şi îşi creşte copilul aşa cum trebuie? Dar noi, societatea, o învinuim pe cea cu copil.
Nu trebuie aşteptat de la lege, ci trebuie lucrat. În susţinerea vieţii nu trebuie doar să spunem „nu faceţi avort“, pentru că o femeie ajunge la această decizie pentru că i se pare că nu are altă soluţie. Dar cei din jur sunt responsabili că ea nu vede soluţiile, ei trebuie să i le ofere.
Sunt tinere care rămân însărcinate şi le dau părinţii afară din casă pentru că nu vor să facă avort. Au acea curăţie a minţii care le spune că, oricât de greu ar fi, nu e bine să ia viaţa copilului lor. Preferă să fie date afară din casă. Cine le încurajează după aceea? Rămân şi se roagă singure pentru că sunt prea puţine mâini care să ajute.
– Care sunt traumele femeilor în urma avortului?
– Nu doar mamele, ci şi taţii pot trăi drame uriaşe. Este o persoană publică care spune că nu s-a căsătorit pentru că, în tinereţe, o femeie cu care a avut un copil a făcut un avort fără să îi spună. El şi-ar fi dorit foarte mult copilul. Atât de mult s-a îndurerat, încât nu s-a mai căsătorit toată viaţa. Nu spun că este o atitudine bună, dar iată ce traumă a putut trăi. Aceste lucruri se întâmplă de obicei la tinereţe, dar, după mai mulţi ani, oamenii îşi dau seama că ar fi fost bine să mai fi avut câţiva copii. Şi nu se mai poate.
Avortul este prezentat ca un fel de panaceu pentru orice problemă o are o femeie în criză de sarcină. Este profund fals. Avortul va agrava toate problemele. Şi nu doar pe moment, ci şi peste decenii. Sunt femei care au 80 de ani şi care se apropie de moarte. Vor să se mai spovedească încă o dată. Spun că în ziua cutare asta am făcut. A trecut jumătate de secol şi nu s-a şters deloc din conştiinţa lor. Pentru că este teribil să iei o viaţă care nu a apucat să îşi dea mărturia ei, să conlucreze sau să respingă pe Dumnezeu. Iei libertatea copilului, care nu a apucat, în primul rând, să fie botezat. Şi conştiinţa spune acestea.
Bărbaţii trebuie să îşi asume responsabilităţile. Când rămâne soţia sau prietena însărcinată, spun că nu vor să aibă copii. Dar el deja are, copilul există! Şi o ameninţă că o va părăsi – dar, dacă recurge la şantaj, dacă are inima asta, el oricum o va părăsi. Laşitatea bărbaţilor este una din cauzele clare ale avortului. Trebuie încurajaţi bărbaţii să îşi asume responsabilitatea.
– Cum ar putea fi conştientizaţi oamenii implicaţi în săvârşirea acestui păcat de crima pe care o comit?
– Vorbeam cu un bărbat român din Crasna, un sat din nordul Bucovinei, dincolo de graniţă, în Ucraina, cu populaţie românească. Şi mi-a spus că este imposibil ca o femeie căsătorită să facă avort, pentru că ea are bărbat. Nu putea concepe altceva decât că bărbatul o ocroteşte şi are grijă de tot ceea ce este rod al căsătoriei lor. Dar, de fapt, câţi bărbaţi nu spun, după unul sau doi copii, „ia bani, du-te şi rezolvă“? Lipsă de responsabilitate. Nu vor să îşi asume responsabilitatea creşterii unui copil. Şi femeile, ce tărie trebuie să aibă ca să reziste singure? Nu trebuie judecate şi condamnate, căci faptul că nu le sprijinim este vina noastră.
Câţi oameni respectabili sunt prieteni cu doctori ginecologi? Dar în discuţia cu un doctor ginecolog, subiectul acesta este tabu. Când doresc un avort, apelează la ei, dar să nu afle nimeni. În schimb, când sunt la o masă, discută numai despre naşteri, de parcă doctorul acela se ocupă numai de naşteri. Fals, pentru că majoritatea ginecologilor se ocupă majoritatea timpului de avorturi, nu de naşteri.
Or, de ce nu le spun prietenii că îl stimează, dar ar dori să discute despre conştiinţa lui?! Spune: sunt plătit şi fac ceea ce cere femeia care vine, naştere sau avort. Dar tu, ca medic, scoţi de acolo copilul bucăţică cu bucăţică. Îi vezi inima cum bate şi vezi fiecare parte din acel copil, pentru că îl pui pe măsuţă şi îl asamblezi ca să te asiguri că l-ai scos pe tot când faci avort. Tu ştii foarte bine că scoţi acel ceva despre care unei paciente îi spui „ce copil frumos aveţi!“, iar alteia îi spui: „Vom rezolva această sarcină!“ Unde e conştiinţa ta? Bine ar fi dacă oamenii din jurul lui ar discuta cu prietenul lor medic ginecolog, chiar dacă alţii fac, măcar el să nu facă! Dacă ar fi mai mulţi astfel de oameni, tot s-ar schimba ceva! Dar este o tăcere vinovată, în masă.
(Interviu publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 14 iulie 2013, semnat de Silviu Dascălu)