Irina NASTASIU

Data de 5 mai ne aminteşte de una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii române contemporane, academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga. Acum 13 ani, pe data de 5 mai 2006, la vârsta de aproape 86 de ani, Zoe Dumitrescu Buşulenga se stingea din viaţă la mănăstirea Văratec, unde se retrăsese de câțiva ani, sub numele monahal de sora Benedicta. A fost înmormântată, potrivit dorinței testamentare, la mănăstirea Putna, lângă Ștefan cel Mare, slujba religioasă fiind oficiată de preoții mănăstirii, în frunte cu IPS Pimen. Născută pe 20 august 1920, la Bucureşti, Zoe Dumitrescu Buşulenga a absolvit Şcoala Centrală din capitală, înscriindu-se la Conservatorul „ProArte”. După propriile mărturii, a fost un copil foarte bolnăvicios, motiv pentru care a trebuit să renunţe la cariera muzicală. După ce a obţinut licenţa în Filologia engleză şi germană, a dobândit-o şi pe cea în Ştiinţe Juridice. În 1948, a fost numită asistentă la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Universităţii Bucureşti. În 1971 a devenit profesor universitar, iar în 1973 – şefă a catedrei. „Nu mi-a plăcut şcoala defel!” – mărturisea, în acelaşi interviu, profesoara. „Cum nu-mi place nici acuma! Nu mi-a plăcut niciodată! Mă întrebau toţi: «Ce vrei să te faci când o să fii mare?» «Orice vreau să mă fac, numai profesoară nu!» răspundeam. Profesoară am fost! Pe de altă parte, îmi spuneau unii: «Unde ai vrea să stai când o să fii mare?» «Oriunde, numai pe Calea Griviţei nu!» Şi acolo am stat aproape toată viaţa!”. („România literară”, numărul 37/2008). A fost redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, pe care l-a condus din 1973. Totodată, a fost redactor-şef al publicaţiilor academice „Revista de istorie şi teorie literară” şi „Synthesis”.

O personalitate de tip renascentist

Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un critic literar şi un profesor deosebit de apreciat. Este autoarea a numeroase volume de literatură comparată, memorialistică, analize stilistice, istorie literară şi istoria culturii, între care se numără: „Ion Creangă”, „Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor”, „Valori şi echivalenţe umanistice”, „Antologia poeziei româneşti”, „Sofocle – contemporanul nostru şi condiţia umană”, „Eminescu – Cultură şi creaţie”, „Periplu umanistic”, „Itinerarii prin cultură”, „Eminescu şi romantismul german”, „Muzica şi literatura” (trei volume), „Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura”, „Pagini engleze”, „Portrete”. În semn de recunoaştere a meritelor sale, a fost aleasă, în perioada 1990 – 1994, vicepreşedinte al Academiei Române, a fost membru al Académie Européenne des Sciences et des Artes şi al Academiei Europaea. A fost distinsă cu premiul special al Uniunii Scriitorilor, precum şi cu premiile „Herder”, „Adelaide Ristori” şi „Pleiade”. În anul 2003, preşedintele Ion Iliescu i-a acordat Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Ofiţer pentru întreaga activitate şi contribuţie la studierea, conservarea şi promovarea patrimoniului cultural românesc. Gânduri către tineri: Reflecţii despre tradiţie şi model „În urmă cu un an, am susţinut o prelegere în care am vorbit şi despre Eminescu. Ceea ce le-am spus tinerilor de acolo a stârnit în ei o stare de spirit specială. Când am terminat, băieţii din ultimele clase de liceu plângeau şi veneau să mă sărute… Erau fericiţi că l-am reevaluat pe Eminescu. În conferinţele religioase, întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă. Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii aşteaptă să li se confirme intuiţiile. Iar eu le-am confirmat intuiţia şi au fost fericiţi, pentru că nimeni nu le-a vorbit aşa, nu le-a spus lucrurile acestea.” „Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţa în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori şi dacă ei aud că tot ceea ce considerăm noi, bătrânii, valori, nu sunt valori, sunt non-valori? Atunci în mintea lor se face o confuzie absolut dramatică, uneori.” „Am sentimentul că familia nu mai are coeziunea pe care o avea odată. Nu mai e legată de acea căldură, de acel fluid insesizabil care unea membrii unei comunităţi familiale. Şcoala ar trebui, părinţii pot să infuzeze foarte bine credinţa, presupunând că ei nu au cultură. Dacă părinţii ar fi intelectuali… Chiar dacă unii nu s-au născut cu biblioteca în casă, nici nu au fost educaţi să se ducă spre bibliotecă.”(sursa: https://zoedumitrescubusulenga.wordpress.com)