Titlul textului de față trimite spre o conferință susținută, în a doua jumătate a secolului trecut, de unul dintre cei mai mari gânditori politici pe care acesta i-a avut: filosoful britanic de origine austriacă Karl Raymund Popper. Contextul vizat, la momentul susținerii sale, de ideile expuse în respectiva conferință, redată în volumul „Lecția acestui secol“, apărut și în limba română în urmă cu câțiva ani, viza, în principal, războiul rece, configurat în siajul celei de-a doua conflagrații mondiale. Între timp, la mai bine de jumătate de veac de atunci, Occidentul invocat de gânditorul britanic (fost director, pentru ani buni de zile, la prestigioasa London School of Economics and Political Science) s-a modificat structural. Ca urmare a decolonializării, membrii administrațiilor din fostele colonii europene și-au mutat familiile pe continent. Au urmat, apoi, valurile de imigranți dinspre țările Europei de Est, plecați în Vest, în principal, pe criterii politice, peste care s-au suprapus cele ale oamenilor veniți din țările Orientului Apropiat. De atunci încoace, osatura societății occidentale s-a dezvoltat, și sub „presiunea“ construcției politico-economice a Uniuniii Europene, într-o direcție multiculturală, fundamentată de principiile expuse, mai întâi, în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, odată cu Revoluția Franceză, reluate, apoi, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1948 și regăsite, finalmente, în Carta Europeană a Drepturilor Omului.
La început de secol XXI, în lumina recentelor evoluții marcate de criza refugiaților și de apariția ISIS, de atentatele teroriste care au avut loc, anul acesta, la Paris și care au produs moartea și rănirea gravă a sute de oameni nevinovați, tema valorilor care creează coloana vertebrală a ceea ce numim Occident se pune, din nou, cu maximă acuitate. În ce crede, deci, Occidentul acesta pe care fundamentaliștii islamici îl urăsc până la crimă? Crede, în primul rând, în libertate, în egalitate în drepturi, într-o formă de solidaritate al cărei umanism se fundamentează pe moștenirea de gândire greco-romană și pe tradiția religioasă iudeo-creștină. E același Occident care acceptă diferența, dar care nu poate accepta și nici nu trebuie să accepte renunțarea la valorile sale. E acel Occident în care oamenii raționali pot face diferența dintre criza umanitară a refugiaților plecați spre o lume mai bună și demența teroriștilor care îi vor dispariția pentru simplul motiv că este „altfel“. Da, Occidentul este altfel decât nebunia proiectată, prin moarte, de către fundamentaliștii islamici și e foarte, foarte bine că este așa. Lumea normalității nu se regăsește acolo unde crima este perorată în numele unui Dumnezeu închipuit de profeții morții, ci în acest Occident obligat acum, ca și în trecut, după cum corect constata Popper, să își apere valorile până la ultima.
Când, în zilele din urmă, jurnalistul Cristian Tudor Popescu înscria atentatele de la Paris sub eticheta „al treilea război mondial“, aceasta nu era, în niciun caz, vreo exagerare. Doar că e un altfel de război, neconvențional, căruia lumea occidentală va trebui să-i facă față. Mai întâi, prin solidaritate. Apoi, printr-un răspuns ferm, situat nu doar la nivel declarativ, ci regăsibil în intervenții militare împotriva ISIS și a oricărei forme de fundamentalism ce atentează la valorile sale. În momentul de față, aceasta e singura cale.
Dan Misăilă