„Doamne, Doamne, mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mănăstire/ Și de nimeni n-are știre“.
Aparent, catrenul este expresia dezamăgirii sau disperării unui om aflat într-o mare cumpănă. Nimic mai fals, chiar dacă expresia poetica a acestei situații este impresionantă. Catrenul este o superbă rugăciune, pe cât de concisă, pe atât de profundă și încărcată de sensuri. Fiecare vers este, el însuși, o rugăciune și, totodată, expresia unei concepții specifice, populară, despre divinitate și raporturile ei cu oamenii. Primul vers, „Doamne, Doamne, mult zic Doamne“, este expresia gestului zilnic al romanului: își face cruce și spune „Doamne ajută“ când începe lucrul, când se așază la masă, când trece pe lângă un lăcaș de cult, când și-a terminat lucrul și înainte să se culce. Cel de al doilea vers este o afirmație, prin negație – „Dumnezeu pare că doarme“ – și, totodată, o atenționare: oameni buni, aveți încredere pentru că Dumnezeu veghează permanent la ceea ce facem. În cel de al treilea vers, „Cu capul pe-o mănăstire“, se exprimă, poetic, nu doar îndemnul de a vizita „casa Domnului“, ci, mai mult, să nu uite nimeni că mănăstirea (biserica) este simbolul divinității. Ultimul vers se adresează celor care se îndoiesc în credința lor, care pun sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu, expresia „și de nimeni n-are știre“ fiind de fapt un semn al iertării celor rătăciți.
Prof. Constantin Horia ALUPULUI RUS