Ora 17 fără un sfert, sala plină ochi (medici, asistente, foști pacienți și rude ale pacienților eminentului medic): abia găsesc un loc să mă așez și eu, fostul coleg de liceu al invitatului, pe care nu l-am văzut de atunci, adică de 60 de ani.
Ora 17 fix: apare mult-așteptatul oaspete. Apariție de excepție: figură deosebit de expresivă (podoabă capilară bogată, frunte înaltă, sprâncene puternic pronunțate, ten măsliniu, privire vie, renascentistă, siguranță princiară, pas sprințar, dar boieresc (la peste 80 de ani!), disponibilitate ludică. Evident, un om care se simte bine în pielea lui. Pe scurt, desenat ca o efigie. Profil de taumaturg. Exemplu, frapant, de prestigiu și carismă. Poate de aceea, asistența se ridică, spontan, în picioare și aplaudă furtunos (aplauzele aveau să se repete, apoi, aproape la fiecare frază a invitatului).
Mai întâi, doctorul dăruiește, generos, 10 volume cuprinzând recent-publicatul (în condiții grafice excepționale) volum, masiv, de neurochirurgie, după care își face o cu totul originală autobiografie, rememorând, cu modestie (aproape cu smerenie), greutățile începutului de drum, în greii ani ’50, exigența trăirii în adevăr și a muncii pe brânci, prezența, apăsată, a nevoii, necurmate, de a cunoaște, de a învăța și de a se perfecționa, mai întâi în țară, apoi în Statele Unite ale Americii – unde a avut de surmontat nenumărate obstacole, nu ușor de trecut etc.
Apoi, invitatul răspunde la întrebările venite din sală. Această parte, a doua, a întâlnirii mi se pare și mai substanțială în conținut, asistența având șansa, rarisimă, de a afla, direct de la „sursă“, secretul succesului acestui savant, cum a avut loc consacrarea, publică, a meritelor sale, incontestabile, omologate și social, și științific. Asistența a mai aflat și date (inedite pentru ascultători ca mine și poate nu numai ca mine) despre: prezența, veșnică și tulburătoare, a morții, scurtul drum dintre viață și moarte, dezastrele ce pândesc în umbrele lăuntrice, dar și despre deșertul, monoton, al invidiei și chiar al urii unor „colegi“ și colaboratori etc…
…La plecarea de la această splendidă întâlnire, mi-am dat seama (a câta oară!?) cât de hotărâtoare sunt, în viața unui om, nestrămutata credință în Dumnezeu și în propria vocație.
Mihai CIUBOTARU