Părintele Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, într-un sat de lângă Galaţi. Rămânând orfan de mic,a fost crescut de bunica sa, o femeie săracă dar credincioasă. A absolvit seminarul şi Facultatea de teologie din Bucureşti şi a devenit preot. Este ctitor al azilului de bătrâni de la episcopia Huşilor şi al bisericii Sf. Împăraţi – Bariera Vergu, Bucureşti.
Părintele Sârbu a fost arestat la 10 ianuarie 1954. Fiind condamnat la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi „deţinere şi necedare către RPR a valutei”, alături de alte 23 de persoane participante la mişcarea de rezistenţă „Salvatorii Neamului”.
A trecut prin închisorile de la Jilava (1954-1955), Dej (1955), Gherla (1956-1962), apoi prin lagărele de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). Părintele mărturiseşte: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”.
Din cauza regimului crunt, părintele se va îmbolnăvi la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu boală ulceroasă duodenală. Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, la 4 decembrie 1961 va fi trimis în domiciliu obligatoriu la Viişoara, pentru 24 de luni.
Eliberat la 25 februarie 1964, părintele Sârbu se stabileşte în Bucureşti, slujind în cea mai săracă biserică din Bucureşti – biserica Sapienţei – care fusese închisă timp de 40 ani. Aflată într-un stadiu avansat de degradare, biserica va deveni, prin harul părintelui Sârbu, un adevărat loc de pelerinaj. Acest fapt va atrage atenţia autorităţilor care o închid întâi temporar, apoi definitiv.
Părintele Sârbu se va îngriji toată viaţa sa de cei bolnavi, bătrâni şi săraci, credincioşii căpătând o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea şi răspunzând la toate solicitările lui.
Sfârşitul mucenicesc: aureola din jurul capului
În ultima parte a vieţii sale, părintele Sârbu a suferit mult din cauza ulcerului provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea securităţii. Internat şi operat în spital, părintele şi-a presimţit sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară, iar cel care vine la căpătâiul său este chiar părintele Ilarion Argatu.
„Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”, mărturiseşte o ucenică a părintelui.
Astfel, la 23 octombrie 1975, părintele Constantin trece la Domnul. Se pare, însă, că moartea lui n-a fost naturală, ci provocată de securitate: ultima dată când a fost operat, medicii au primit ordin să „procedeze” în aşa fel încât „să nu se mai trezească viu” de pe masa de operaţie.
După moartea sa, Matilda (Cocuţa) Mircea l-a visat pe părintele Sârbu, care i-a zis: „Aveţi grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoţi, uşile încuiate, au să plângă lăcatele la uşi, că nu va mai fi cine să facă slujba. Să vă duceţi după un preot cu un picior încălţat şi unul descălţat. Cât îi aveţi acum, cercetaţi-i şi împărtăşiţi-vă. Atunci se va închide cerul şi nu veţi mai avea de unde lua credinţa. Aceea pe care o aveţi, aceea să o păstraţi. Să nu vă mândriţi, să nu minţiţi, faceţi bine, căci dacă faceţi păcate piere şi credinţa. O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo şi dacă faceţi o faptă bună mai prinde şi ea viaţă, e veselă. Dar dacă voi nu faceţi nimic, nu postiţi, nu vă rugaţi, nu faceţi milostenii, se micşorează, se micşorează… şi gata.” (din: „Un sfânt printre noi, părintele Constantin Sârbu”, Galaţi, 2002)
Irina NASTASIU