Profesoara Camelia Mancaș avertizează:
*Apelul trimis din Franța în atenția demnitarilor și diriguitorilor Educației se numește “Până nu e prea târziu”
*”Multe din școlile sătești, căminele culturale și bibliotecile de altădată sunt o ruină”
*”Ministerul a abandonat școlile în brațele primarilor, unii fără multă știință de carte,
lipsiţi de scrupule şi puşi pe îmbogăţire rapidă şi neonestă”
*”Vechile instituţii rurale au ajuns adăpost pentru câinii de pripas, pentru beţivi şi boschetari, ori au fost transformate în cârciumi”
*” O fi mai ieftin să arunci miliardele pe maşini, şoferi etc., să trambalezi sute de mii de copii pe drumuri inutile, extrem de obositoare?”
Un strigăt de disperare al unui dascăl pensionar, un adevărat rechizitoriu la adresa incompetenței și intereselor meschine din Învățământul actual – acesta este apelul trimis de Camelia Alexandrina Mancaș (fost profesor la Colegiul Petru Rareș) în atenția celor care experimentează de ani de zile reforme și forme fără fond pe spatele elevilor și cadrelor didactice.
*Primari fără știință de carte și fără scrupule
”Un apel: PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU!
Dragi colegi, educatoare, învăţători şi profesori,
Doamnelor şi domnilor miniştri, senatori şi deputaţi ai României,
Sunt fiică de învăţător. Vă scriu acum tuturor celor interesaţi de soarta şcolii naţionale, fiindcă nu ştiu cât voi mai trăi, deşi aveam planuri mari pentru satul meu, lovit de toate nenorocirile istoriei din ultimul veac, sat în care m-am născut şi am învăţat carte şi cum să mă port, de la sfinţii înaintaşi. Scriu „sfinţii” deoarece le-am cunoscut viaţa şi ştiu prin câte au trecut (război, foamete, lipsuri de tot felul, închisoare, boli netratate, inexistenţa localurilor de şcoală, indiferenţa autorităţilor faţă de un sat de la marginea judeţului, prigoana comunistă, dar şi lipsa de sprijin necesar copiilor de ţărani, căci, nu-i aşa? <veşnicia s-a născut la sat> (şi acolo trebuie îngropată!).
Mai ştiu şi că în anii din prima jumătate a secolului trecut celebra lege a instrucţiunii publice a ministrului Spiru Haret pusese temelii trainice pentru activitatea învăţătorimii din sate. Ca urmare, s-au ridicat de acolo oameni destoinici, cu dragoste de şcoală, de muncă, de cultură, cu stare materială cinstit câştigată, cu dorinţa de mai bine, de perfecţionare profesională prin studii superioare, ajungând până în posturi dintre cele mai înalte.
Acum, periculos de multe şcoli săteşti, ca şi căminele culturale şi bibliotecile de odinioară, sunt o ruină, dacă nu chiar numai o tristă amintire. Ministerul Educaţiei, unul dintre cele mai sărace, în pofida legilor şi a Constituţiei, în loc să apere patrimoniul făurit cu sacrificii de înaintaşi, adesea cu truda şi cu banii sătenilor, existent până de curând în proprietatea ministerului, l-a abandonat primăriilor, deşi se ştie că, în mare parte, sunt conduse de primari fără multă ştiinţă de carte, unii dintre ei lipsiţi de scrupule şi puşi pe îmbogăţire rapidă şi neonestă. Astfel, vechile instituţii rurale au ajuns adăpost pentru câinii de pripas, pentru beţivi şi boschetari, ori au fost transformate în cârciumi sau, pur şi simplu, demolate, pentru a face loc unor imobile private. Cele în curs de demolare, patru numai în comuna mea natală, sunt astfel <conservate>. Ca în toată ţara!”, constată cu amărăciune fosta profesoară de la <Rareș>.
*Afacerea ”transportul elevilor”
”Elevii din satele lipsite acum de şcoli sunt transportaţi cu autobuze (ca în Occidentul pe care îl imităm cu încăpăţinare, deşi acolo sunt cu totul alte condiţii de transport şi există o altă proporţie a populaţiei rurale, infim mai mică decât la noi, unde circa 50% dintre cetăţeni locuiesc în sate).
Drumuri desfundate, maşini vechi şi avariate în permanenţă, prea puţine, cheltuieli imense cu şoferii, carburanţii, alte consumabile, enorm timp pierdut pentru elevii care, la ţară, mai ajutau şi părinţi în gospodării. Aşteptând „microbuzul” ore în şir, copiii pierd timpul jucând fotbal, dacă nu ninge şi nu plouă, uneori în curtea vechii lor şcoli, căreia îi sparg ultimele geamuri. Flămânzi şi obosiţi, ajung acasă spre seară. ACESTA ESTE <CÂŞTIGUL CAPITAL>, DEOCAMDATĂ UNICUL, AL COMASĂRII ÎN <ŞCOALA DE CENTRU>! Dezastrul era previzibil.
A făcut cineva un calcul pentru a se şti câtă avuţie a pierdut Ministerul Educaţiei şi care va fi costul (enorm) al refacerii şi revenirii la normal? S-a făcut cumva o balanţă de cheltuieli între <modernizare> (Formă fără fond, aşa cum Titu Maiorescu observase a fi, acum un veac şi jumătate, mai toate <modernizările> – citeşte <copiile> – după alte ţări, care au cu totul alte realităţi materiale, demografice şi alte tradiţii.) şi consolidarea şcolilor rurale viabile, existente mai înainte?
O fi mai ieftin să arunci miliardele pe maşini, şoferi etc., să trambalezi sute de mii de copii pe drumuri inutile, extrem de obositoare, între casă şi şcoală, decât să asiguri condiţiile de salarizare şi locuire pentru învăţătorii şi profesorii care se stabilesc în sate? Întreb de ani buni şi nimeni nu răspunde, deşi e vorba de banii noştri, ai contribuabililor, nu ai teoreticienilor care copiază de zor dezastrele din Vest , pe care eu la trăiesc acum, prin nepoata mea, elevă în Franţa”, mai spune Camelia Mancaș.
*Cadre didactice la normă
Fosta profesoară prin mâinile căreia au trecut zeci de generații de absolvenți de la cel mai titrat liceu din județul Neamț nu se sfiește să-și spună părerea și despre calitatea umană și profesională a unor cadre didactice dar și a celor care hotărăsc direcția Educației: ”Învăţătorii şi profesorii navetişti, fără nici o legătură sufletească sau materială cu şcoala rurală, recrutaţi dintre cei mai nepregătiţi absolvenţi de liceu pedagogic şi de universitate, lipsiţi de un minim seminar pedagogic care să-i înveţe meseria de dascăli, tineri care nu au găsit alt loc de muncă, mai bine remunerat, duc la creşterea galopantă a numărului de analfabeţi într-o ţară unde analfabetismul fusese, în linii mari, eradicat.
În prezent peste 25% dintre copiii satelor nu mai vor sau nu mai pot urma cursurile primare şi gimnaziale. Astfel drumul lor către cultură şi profesii contemporane, mai ales către cele intelectuale, este definitiv compromis.
Economia, serviciul sanitar, cultura şi învăţământul contemporan au neapărată nevoie de personal ştiutor de carte, cu competenţe clare în domeniile respective. Deocamdată domină surogatele, cei buni se expatriază, iar asta înseamnă dezastru naţional, adică un atac direct şi cu urmări catastrofale la securitatea statului.
Suntem sideraţi de îndelungata filibusterie parlamentară dedicată legii educaţiei, veche de 24 de ani, purtată de politicieni care nu provin din baza învăţământului. Trebuie chemaţi la lucru imediat cei mai buni învăţători şi profesori, care să creeze proiecte de viitor, începând cu lupta contra analfabetismului, în mici grupuri de lucru, naţionale sau regionale, cu posibilităţi de sinteză, organizate de minister în locul armatelor de inspectori judeţeni, mii, oameni de bună calificare, blocaţi acum în birocraţia inutilă a <modernizării> birocratice a birocraţiei! Scriu hârtii, enorm de multe, inutile şi scumpe. Şi fac inspecţii la fel de inutile ca şi cele din anii comunismului didactic, pentru că întreaga schemă este veche, trainică, de sorginte sovietică. Şi rezistă, rezistă! Nu aţi băgat de seamă, dragi colegi? Erau prea destule cinci persoane pentru a conduce şcolile primare ale unui judeţ, fiindcă inspecţiile în licee erau efectuate doar de profesorii universitari. Cel puţin aşa era în anii de glorie ai şcolii româneşti, croite de prea des pomenitul şi deloc cunoscutul Spiru Haret”.
Autoarea acestui mișcător dar realist rechizitoriu vine și cu soluții. Profesoara Mancaș propune o reformare reală a Școlii, care să fie făcută de profesioniști (cadre didactice, sociologi), nu doar de politicieni sau de marionete numite politic pe anumite posturi, ”specializaţi mai cu seamă în a copia legile altor ţări”.
”Altfel, răul ce se face în prezent şcolii româneşti este imens şi ireparabil! Şi domniile voastre, miniştri, parlamentari şi teoreticieni ai învăţământului, purtaţi întreaga, neştearsa, impardonabila vină!”, avertizează prof. Alexandrina Camelia Mancaş, în apelul ei, remis din Franța, în prima zi a lunii noiembrie.
Daniel VINCA
