Despre mnemofobie ca „terapie“ a uitării

Frica unei recuperări echilibrate a istoriei recente a izbucnit din nou, în săptămânile din urmă, odată cu intrarea în vigoare a Legii 217/2015, care modifică o ordonanță de urgență din 2002 și care își propune să interzică promovarea simbolurilor cu caracter fascist, precum și susținerea cultului personalității celor care, într-un fel sau altul, au pactizat cu acest regim criminal. Un regim care, în România interbelică, e de regăsit atât în cazul Mișcării Legionare, sub diferitele sale titulaturi, cât și în cazul guvernării mareșalului Antonescu. În ultimii ani, istoricii rezonabili au scos la lumină documente de arhivă care dovedesc caracterul fundamental al politicii extremiste, și anume ura. Faptul e valabil și în cazul celeilalte fațete a totalitarismului, răsărită din aceeași rădăcină a răului politic, comunismul, într-o epocă nu prea îndepărtată de noi și pe care Eric Hobsbawm a numit-o „era extremelor“.

În fine, revenind la așa-numita lege „anti-legionară“, s-au exprimat cu privire la aceasta nu numai specialiștii, ci și tot felul de neaveniți, de la jurnaliștii de tip nou, promovați de televiziuni pentru că au idei puține și fixe, și până la scriitorii de raftul trei, cu toții sărind în cor în apărarea „marilor intelectuali“ interbelici, pe care, de fapt, nu-i atacase nimeni. A ieșit la suprafață, din nou, frica de memorie, o memorie istorică onestă, am văzut iarăși chipul poziționat în clarobscur al mnemofobiei. Care este, pentru toți cei ce s-au găsit gata, gata să îmbrace cămașa verde a românismului și să-și încingă peste ea diagonala, doar o formă de „terapie“ a uitării. Practic, ceea ce toți aceștia nu vor să se întâmple este o discuție onestă despre influența ideologică a celor care au făcut parte din pleiada intelectualilor interbelici recuperați în forță imediat după 1990, de cele mai multe ori în dauna unor intelectuali cu mult mai echilibrați și care se situaseră, în agitata primă parte a secolului trecut, de partea democrației. Mai clar spus, toți aceștia nu doresc să se dezbată onest și în chip curativ despre înregimentarea legionară a lui Nae Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade ori Petre Țuțea.

Un prim argument idiot în acest sens este cel al „păcatului de tinerețe“. Evident, e unul falacios, câtă vreme, în aceeași epocă, ba chiar cu mult înainte ca Mișcarea Legionară „să prindă rădăcini“, alți intelectuali, tot tineri, au argumentat în scrierile lor cu privire la periculozitatea extremă a fascismului, ca și la aceea a comunismului. Un caz este cel al sociologului Petre Andrei, care a publicat încă din 1927 studiul critic „Fascismul“ (iar apoi unul în care critica bolșevismul, intitulat „Sociologia revoluției“), un altul este cel al lui Nicolae Steinhardt, care scria, în epocă, despre principiile dreptului constituțional de pe poziții liberal-democrate. Sigur, nu simțeau „trăirea“, nu erau atrași de „căpitănisme“ și nici de misticismul ortodoxist propovăduit de „cărticica șefului de cuib“. Ca atare, unul a fost împins la sinucidere de către legionarii ce veniseră să-l aresteze, pe 4 octombrie 1940, conștient fiind că ar fi avut soarta lui Iorga și Madgearu, celălalt a trecut prin calvarul închisorilor comuniste. Într-adevăr, ei nu vor fi simțit „fiorul“ insuflat de Căpitan (e fenomenal, în acest sens, un discurs rostit de Cioran la radio, după cum fenomenale sunt articolele publicate de Eliade în presa legionară!), n-au fost în stare să înțeleagă deosebirea inventată de Nae Ionescu, aceea dintre „români“ (musai ortodocși!) și „buni români“ (cum ar fi greco-catolicii), nu s-au cățărat „pe culmile disperării“ pentru a trâmbița „schimbarea la față a României“. Nu, ei au promovat normalitatea democratică într-o epocă a totalei încețoșări a gândirii, iar asta i-a costat.

Un alt argument, la fel de idiot, este acela că s-ar urmări cenzurarea celor care, precum Ionescu, Cioran, Noica, Eliade, Crainic ori Țuțea, au avut, „la tinerețe“, afinități legionare sau s-ar fi manifestat public de pe poziții antisemite. Nimic mai fals, pentru că intenția este aceea de a oferi un cadru de analiză pentru ca, alături de textele semnate de aceștia, să se poată evalua și modul în care ei și-au exercitat, prin ceea ce au scris ori rostit, influența ideologică în epocă. Nu trebuie să ții pistolul în mână pentru a contribui la crimă. Uneori, și cuvintele pot deveni gloanțe, spune o vorbă celebră. Când elita intelectuală se raliază unui regim politic criminal, ea este coresponsabilă pentru efectele politicilor impuse de acesta. Când ai făcut pasul spre politică și te-ai predat public pe altarul puterii totale, nu mai merge să fii „căldicel“ și să soliciți să ți se ia în considerare numai „opera“, nu și atitudinea pe care ai manifestat-o. Or, despre asta e vorba, și nimic mai mult. Acești intelectuali bezmetici trebuie recuperați, dar în formula completă, ceea ce înseamnă că, pe lângă acele pagini considerate extraordinare din cărțile lor (asupra cărora nu mă pronunț aici, deși e și asta o discuție, dacă sunt avute în vedere, spre exemplu, acuzele de plagiat la adresa lui Nae Ionescu!), trebuie luate în considerare și „trăirismele“ entuziaste care, la nivel ideologic, au legitimat simbolic politicile criminale. Altfel, vom rămâne cufundați în noaptea memoriei, pentru simplul motiv că ne este cu mult mai comod așa.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru