Despărțirea părinților – drama copiilor!

„ Buna ziua, domnule doctor, am o întrebare, eu și cu soția mea suntem în proces de divorț, iar instanța a hotărât ca unicul nostrum copil să fie încredințat la fosta mea soție, cu dreptul de a-l vedea de două ori pe săptămână și cu posibilitatea de a-l lua în week-end o dată la două săptămâni. Cu toate acestea, soția mea încearcă să-l influențeze în mod negativ pe copil, urmărind de la mine doar aspectele financiare (pensia alimentară etc). În ultimul timp, încearcă să –mi rărească vizitele, iar atunci când reușesc să mă văd cu băiețelul meu, observ o atitudine distantă față de mine.  Aștept să-mi dați o recomandare la problema mea.”

Din păcate, nu sunteți singur în această problemă. Dacă divorțul între părinți în majoritatea țărilor este în proporție de 30 – 55 %, cercetările arată că un procent destul de mare de părinți nu reușește să ajungă la o înțelegere , rezultând, astfel, o luptă continuă între ei, luptă la care copilul sau copiii suferă cel mai mult. Un cercetător psiholog, Gardner, a definit această problemă drept  „Sindromul Alienării Părintești” cu privire la activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinării) copilului de celălalt părinte. Concret, alienarea înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale, un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (i se „spală creierul”), pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Celălalt părinte este vorbit de rău în fața copilului de către alienator, vizitele copilului la părintele alienat sunt restricționate sau alienatorul încearcă să controleze activitățile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu celălalt părinte. Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emoțional asupra copiilor, în fața căruia aceștia nu se pot apăra. Acest fenomen apare indiferent de sexul alienatorului (dacă este mama sau tata), de vârstă (bunicii copilului pot fi alienatori foarte înverșunați) sau nivelul de educație al alienatorului.
Cercetările psihologice ne arată că procentajul de părinți care alienează e mai mare la femei decât la bărbați. Explicația este că mama l-a născut, ea îl alăptează, se atașează mai mult, iar legea spune că copilul până la 9 ani trebuia să rămână cu mama (numai dacă nu există o problemă de sănătate fizică sau mentală la mamă). Astfel, mama simte că acest copil este numai al ei, și simte copilul ca pe o proprietate unică, bineînțeles că multe din încercări sunt  să nu-i ofere fostului soț posibilitatea de a se implica în educarea și creșterea acestui copil. În multe cazuri, după naștere, mama este foarte obosită și trebuie să facă tot efortul să-l alăpteze și să aibă grijă de copilul ei; lucru care o obosește foarte mult. În acestfel, relațiile sentimentale cu copilul cresc dar se diminuează relațiile sexuale cu soțul ei. Ea nu are aceeași putere să-i dea atenție soțului, care în felul lui, se simte neglijat și își caută atenție în alte relații extraconjugale. Din acest moment, se creează o relație mai puternică între mamă și bebeluș. Mama simte că trebuie să-l protejeze pe bebeluș mai mult; în felul acesta, se simte și ea protejată. Nu lasă pe nimeni să intre între ei și bineînțeles că soțul se simte din nou marginalizat. Mama încearcă să recompenseze primirea de iubire de la copilulei la lipsa de iubire din partea soțului ei, și copilul simte aceeași îmbrățișare puternică din partea mamei și se atașează și el de ea.
Când ne gândim bine la aceeași problemă pe care am adus- o în discuție, este clar că părinții au dreptul să se despartă și să-și creeze propriile lor vieți, Problema este că, acest copil este pus în mijlocul luptei dintre părinți, o luptă de orgoliu. Primul lucru care trebuie văzut este binele copilului. În astfel de situații, trebuie discutat direct și sincer cu copilul, explicat contextual și integrat în viața ambilor părinți. Totdată, o discuție sinceră cu propriul copil poate constitui un mic ajutor pentru acesta, discuție în care ambii părinți îi pot explica copilului motivele înstrăinării celor doi și faptul că despărțirea lor nu înseamnă pentru cel mic pierderea unui părinte. Părintele care, deși părăsește acum căminul lor este de dorit să mențină o relație strânsă cu copilul în continuare, relație care poate diminua sentimental abandonului resimțit în momentul despărțirii. În concluzie, modul în care dumneavoastră ca părinți „trăiți” despărțirea de partenerul de viață, se reflectă în sentimentele și trăirile copilului.

Astept sugestiile și întrebările.
Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamt, str. MihaiEminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214