Le-am făcut, el m-a asigurat de tot sprijinul, dar în final nu mi-a ieșit. Între timp, nu mai era postul la Suceava, și așa se face că accederea mea în funcția de judecător s-a decalat cu vreo nouă ani. Dar, dacă tot se pusese problema plecării (se făcuseră deja doi ani într-un loc și-mi mirosea a fum de tren) m-am transferat la UJCAP Neamț, pe aceeași funcție.
Același jurist de CAP – la Neamț
Aceeași funcție, aceeași treabă, cu ceva diferențe specifice:
Colectivul era la fel de simpatic. Vreo 5-6 colegi erau foști (recent) securiști, veniți la UJCAP ca urmare a unei epurări din acel organ. Asta nu o spun cu nici o tentă – nici de rău, nici de bine, erau cu toții niște colegi normali, cu care și azi sunt în relații foarte bune.
Șeful era cu totul altfel. Când i-am spus de domnul Rădășanu, cel care ne dădea bani din carte, el a râs și mi-a spus că la el nu se poate așa ceva. Dai și tu un rachiu? mi-a mai zis apoi.
Această întrebare a lui se repeta cam des, și chiar în împrejurări cu totul nepotrivite, cum ar fi aceea când el, șeful, s-a dus acasă la un coleg să-l invite la nunta fiicei sale. Ignorând total tradiția românească ce te obligă să-l cinstești pe cel invitat în asemenea situație, șeful meu s-a dus cu mâna goală, iar în finalul scurtei discuții, i-a pus întrebarea standard: Dai și tu un rachiu?
Același coleg (unul din foștii securiști) ne-a povestit, la una din petrecerile în grup, o istorie de tot hazul, de pe timpul când el era securist activ. Era la un restaurant și bea cu un milițian. Milițianul în uniformă, securistul civil. Securistul avea pistolul la el, milițianul nu. La un moment dat, au început să certe, dar o ceartă atât de dură (erau deja beți bine) încât securistul civil a scos pistolul, milițianul în uniformă s-a speriat și a luat-o la fugă, securistul l-a urmărit prin local agitând pistolul… și uite-așa ne-am distrat noi o seară întreagă cu această poveste.
Revoluția română: ziarist, șomer, taximetrist, jurist de firmă
Într-o zi din decembrie 1989 (21? 22?) eram în vizită la cineva, într-un bloc din centrul orașului Piatra Neamț. Privind întâmplător pe geam, am văzut că pe strada principală venea o masă de oameni agitând steaguri și lozinci, și strigând ceva. Nu era nici o sărbătoare oficială – 23 august, 1 mai etc – dar acea manifestație oricum nu semăna cu cele oficiale.
Sigur, știam câte ceva – că la Timișoara erau unele mișcări, că Ceaușescu tuna și fulgera împotriva unor derbedei – dar nu mă așteptam chiar la o Revoluție, și oricum nu-mi imaginasem cam cum ar fi, dacă ar fi.
Am văzut-o pe viu, am trăit sentimente contradictorii, mi-a fost și frică. Am stat chiar în dosul perdelei în zilele următoare, când pe stradă umblau și urlau niște indivizi că se trage în populație, că s-a infestat apa etc.
Revin la faza anterioară: Acea coloană de revoluționari a ajuns la Casa Albă a județului, au intrat în clădire, au aruncat pe geam portretele și cărțile lui Ceaușescu, au instalat niște difuzoare, la care cei mai iuți revoluționari au strigat tare contra regimului, apoi au creat noile structuri de putere pe plan local.
Eu, la toate astea, eram spectator și reporter privat, dar numai pentru intimitatea mea, căci nu am avut nici măcar inspirația să-mi iau în gât aparatul foto. M-am trezit după câteva zile, când, înarmat cu sculele foto, am plecat la București. Asta merită povestită:
Am luat trenul spre București, dar m-am oprit la Buftea, acolo unde Flavius era deja judecător (începuse ca avocat). Am ajuns la miezul nopții, într-o gară din care pur și simplu nu știam pe unde să ies. Orbecăind eu așa, m-am trezit în față cu o patrulă și somat de 4-5 kalașnikoave. Am stat cuminte, m-au dus într-o cameră a gării, m-au percheziționat. Eram teroristul perfect: singur, la miezul nopții, cu o geantă de scule foto. Cel mai suspect li s-a părut teleobiectivul. L-au sucit pe toate părțile, nu au înțeles ce este. Salvarea mea a fost domnul judecător Flavius Baias. Le-am spus să sune la el, au sunat, el i-a liniștit, și așa am fost lăsat să plec, adică să merg acasă la prietenul meu.
Pe chestia asta, și pe cele două zile următoare, puteam să iau liniștit un certificat de revoluționar, și un post important în noua structură social-politică. Alții au luat pe mult mai puțin, de exemplu pentru că și-au prins un deget în ușă din cauza emoției provocate de Revoluție.
Dar eu nici nu aveam cum să mă gândesc la astea. Eu am plecat a doua zi în București, am fost oprit de tot felul de filtre de revoluționari vigilenți (nu știu cum de am scăpat ne-suspect, aveam aceleași scule cu mine, și făceam poze peste tot), am mers la televiziune, de unde am cules un pumn de cartușe de 7,62, am fotografiat biblioteca universitară și palatul regal, devastate de ciudata revoluție, în sfârșit, am plecat acasă.
Am revenit când era în plin fenomenul Piața Universității, am mirosit și fotografiat și acolo, am mai revenit pe 28-29 ianuarie, când au fost manifestațiile pro și contra FSN, iar în fața guvernului s-a creat o asemenea busculadă, încât eu am scăpat cu un pantof în mână, în timp ce opoziția asalta porțile clădirii. De aici puteam să iau un al doilea certificat de revoluționar, mai ales că, de acum eram deja ziarist oficial și cu delegație, angajat al ziarului Ceahlăul, convertit instantaneu la revoluție (ziarul). Am trimis la redacție o corespondență, dictată la telefon (astea erau mijloacele pe atunci), intitulată „Țărăniștii și-au cumpărat alegătorii“, afirmația bazându-se doar pe zvonuri, deși nu cred că era departe de adevăr.
Faza drăguță a fost când am intrat în palatul Victoria, la o reuniune a noilor structuri, cu aparatul foto în gât. Pe hol erau o grămadă de reporteri și cameramani, români și străini, iar când s-a dat drumul la ușă, eu, sprinten și isteț cum sunt (nu știați?) am aplicat tactica exersată ani de zile la urcarea în aglomeratele autobuze comuniste: m-am strecurat în fața puhoiului de ziariști, iar puhoiul m-a împins drept acolo unde aveam treabă: nas în nas cu Iliescu, personajul principal al revoluției. Așa că am fost nevoit pur și simplu să mă împing înapoi, ca să am o distanță de măcar un metru, de unde să-l pot fotografia normal. Mi-am făcut meseria, am cel puțin două filme întregi trase în acel episod, completat apoi cu tot felul de scene revoluționare de pe străzi: IMGB-iști mărșăluind în masă compactă, pe toată lățimea străzii și strigând că fac ordine în București, cimitirul Belu în fața căruia revoluționarii se opreau și îngenuncheau, bascule pline cu revoluționari care agitau steaguri și urlau, evident fără să știe altceva decât ceea ce le suflau în ureche unii care aveau ceva clar în cap…
Nici eu nu înțelegeam mare lucru din ce vedeam. Îmi era clar doar atât: că a plecat din fruntea țării un comunist analfabet. Dar eu crezusem că analfabetul era doar un accident, reparabil în interiorul sistemului, că sistemul era autoreglabil și perfectibil… Ce să vă mai spun, eram un tâmpit perfect și mi-au trebuit ceva ani ca să înțeleg ce e ăla un sistem democratic și liberal. În final, credeți-mă pe cuvânt, l-am înțeles bine, doar că nu am profitat cu nimic de el.
Dar m-am luat cu povestea și am uitat să mai numerotez meseriile:
Meseria 18, ziarist
Nu știu cum m-am mișcat așa repede, dar e clar că în ianuarie 1990 eram angajat al ziarului Ceahlăul din Piatra Neamț. A doua vizită în București, la Revoluție, cum v-am spus, am făcut-o cu delegație de la ziar.
Eram fericit că lucrez cu acte în regulă la un ziar, adică în domeniul scrisului, dar nu făceam prea mare diferență între jurnalistică și proză. Eu credeam că ziaristul trebuie să scrie în ziar gândurile și sentimentele lui, ba chiar am fost revoltat un timp, când citeam în unele manuale că jurnalistul trebuie să fie un cronicar rece și exact al evenimentelor. Așadar, am scris la ziar în stilul meu de prozator, dar nu mi-a mers prea mult, și asta nu din cauza stilului meu, ci pentru că:
În preajma Paștelui 1990, atrași de marele fenomen care fusese Revoluția Română, au venit în Piatra Neamț zece franțuji, în frunte cu prof. Marie-Paul Dollé și cu M. Jean Deppen, viitorul meu patron de suflet. Toți erau din zona Strasbourg, capitala Europei, și au venit cu ideea de a lua înapoi în Franța zece români, pentru a le arăta ce este Franța (Alscaia) și Europa. Printre acești zece români am fost și eu, din două motive.
- Pentru că primar în acea epocă era un fost coleg de școală, Marinel Burduja, și toate treceau prin primărie – la cine să se prezinte franțujii, dacă nu la primărie?
- Pentru că din delegație trebuia să facă parte și un ziarist, singurul ziar era fostul și comunistul Ceahlăul, eu lucram la el, iar când M. Deppen și ziaristul din delegația franceză (nu-i mai țin minte numele) au venit în vizită la redacție, directorul comunist era de negăsit, iar redactorul șef s-a ascuns pentru că nu știa franțuzește, delegându-mă pe mine să fac oficiile.
Le-am făcut, și iată-mă plecat în Franța. Impresiile au fost atât de numeroase încât trebuie o carte separată pentru asta, iar această carte chiar am început-o (Dix jours en Alsace), nu știu dacă o voi termina, dar o las deoparte, deocamdată. Deocamdată, vă spun atât: au fost zece zile de vis, aproape nu am dormit, am fost purtați, eu și colegii, prin tot felul de instituții și firme (spitale, tipografii, licee, Consiliul Europei, Prefectura Bas-Rhin etc.) încât, la înapoiere vreo lună de zile nu am făcut decât să povestesc tuturor impresiile mele teribile.
La întoarcere, franțujii ne-au dat cinci mașini, fiecare pentru instituția pe care o reprezentam: Primărie, spital etc. Mie, patronul meu Jean Deppen s-a gândit să mi-o dea în nume propriu, făcându-mi actele în consecință.
Era un superb Peugeot 104, în fond o mică trotinetă pentru franțuji, dar cu care eu am făcut furori în Piatra Neamț. Evident, directorul ziarului nu a fost de loc mulțumit cu asta, așa că mi-a făcut un proces de mai mare dragul, cerând mașina. Pe de altă parte, a provocat în redacție o adunare a oamenilor muncii (cum se practica pe atunci, în spirit revoluționar) și toată lumea a votat ca eu să fiu dat afară din redacție. Am contestat în instanță această măsură și am pierdut procesul din vina mea (nu intru în detalii), dar în final vă ofer concluzia judecătorului care a confirmat excluderea mea: Ai pierdut o slujbă, ai câștigat o mașină.
M-am mulțumit cu aceste soluții și mi-am căutat alte slujbe.
Meseria 19, taximetrist
Nu intru în detalii, dar, după un timp destul de scurt de la prima vizită în Franța am fost invitat și am plecat împreună cu familia din nou în Alsacia, de unde m-am întors cu o altă mașină cadou (un Renault 18, cum aveau primii secretari de partid de la județe), asta fiind clar a mea, fără probleme și fără procese. Având două mașini și neavând slujbă, am pus de o firmă de taxi, la care lucram eu, fratele meu și doi prieteni șoferi. Era o reluare a meseriei mele de suflet – șoferia – dar nici despre asta nu voi povesti prea mult, pentru că am consemnat-o într-un serial jurnalistic numit Taxi P (adică taxi privat, căci încă mai erau și taxiuri de stat).
Meseria 19a,director de ziar
Am numerotat-o cu „a“ pentru că am uitat s-o scriu pe plicul BRD. Nu era chiar un ziar, era un săptămânal, se numea micBoss și era finanțat de un patron din Piatra Neamț. S-a vrut o gazetă de afaceri, până la urmă a ieșit un fel de amestecătură, aproape toate textele fiind scrise de mine. O perioadă am avut și o colaboratoare, o puștoaică, pe care finanțatorul a insistat mult să i-o prezint. Eu m-am eschivat un timp având semnale că el era un colecționar de trofee feminine, iar eu nu aveam și nu am vocație de „pește“. Poate și din acest motiv micBOSS-ul meu s-a stins după vreo 15-20 de numere. Istoria pare ă fi avut și un efect pozitiv. Zilele trecute m-am întâlnit cu acea fată și am aflat că este ziaristă angajată la Ceahlăul, cel care m-a dat pe mine afară, vezi mai sus, deci am avut mână bună.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com