Să trăiesc o viață ascunzând mereu și total cine sunt și ce fac – ar fi fost o absurditate în cazul meu. Cred că un Moroșanu spion nu putea fi decât o glumă, care, slavă Domnului, nu s-a produs.
Hai să răsuflăm puțin
Am terminat de expus o porțiune importantă a jumătății mele de viață – facultatea de drept. Vor urma noi aventuri, legate de cariera juridică, și nu numai.
Dar zilele astea (iulie 2006), fiind în concediu la mare, mi-am luat ca lectură, printre altele, Aventura lui Miguel Littin, clandestin în Chile, de Márquez. Acolo am citit o chestie tare de tot: Salvador Allende, înainte de a fi președinte în Chile și de a muri în lupta lui, a fost candidat perdant de patru ori. Așa încât, la a nu știu câta candidatură ratată, și-a compus și făcut public următorul epitaf:
„Aici zace Salvador Allende,
viitor președinte al Republicii Chile“.
Genial, cred că sunteți de acord. Cu riscul unui furt asumat, îmi voi însuși această idee, și voi compune și eu unul asemănător:
„Aici zace
Gheorghe MOROȘANU,
viitor scriitor“.
Dar, chestiunea problemelor: unde să-mi postez eu această inscripție, de vreme ce am spus în CV-ul meu, și în alte scrieri, că eu vreau să mi se împrăștie cenușa în fundul lacului Bicaz? O idee care îmi vine acum: să se scrie acest text pe partea exterioară a Barajului. Voi fi destul de important pentru a mi se face această favoare? Dacă da, aș putea rezista în timp cât Barajul.
(Iarăși, paranteză la corectură, azi, 31.12.2008 – dar o transcriu azi, 5 iunie 2009: Nu cumva „viitor scriitor“ înseamnă un scriitor cu perenitatea asigurată? Un președinte mort poate rămâne cel mult în istorie, dar un scriitor mort poate rămâne un scriitor viu, ce ziceți?)
Meseria 17, jurist de CAP
La terminarea facultății, se făcea o repartizare pe țară, pe posturile existente, în ordinea mediei de absolvire. Șeful de promoție lua ce post voia, restul, care ce prindea, în ordinea valorii. Eu, cu o medie undeva pe sub jumătatea listei, aveam ca singură opțiune ceva mai aproape de casă eligibilă jurist la Toplița. Acolo s-a dus colegul meu, Cetină („om ca bradu“, vorba D-lui Stăncioi). Eu, dintr-o ochire scurtă pe listă, am optat pentru jurist la CAP Suceava – așa scria pe listă.
De ce, vă spun imediat: pentru că voiam să scriu un roman despre țărănimea română, gen „Ion“ sau „Răscoala“.
Iată-mă, deci, în septembrie 1985, coborât în istorica gară Suceava, după o călătorie cu „nașu“, ocazie cu care mi-am pierdut carnetul de student (v-am mai povestit – nu mai aveam nevoie de el decât pentru arhiva personală, dar acum îi simt lipsa teribil).
Nu exista nici un CAP Suceava. Era UJCAP (Uniunea Județeană a Cooperativelor Agricole de Producție), care UJCAP urma să mă repartizeze pe o zonă lipsită de jurist, alături de alți 16 meseriași ai dreptului.
Șeful juriștilor era Mihai Rădășanu, un sucevean de treabă, un adevărat tată pentru toți ai lui. El m-a urcat într-o mașină și m-a dus, pe rând, pe la toate cele patru CAP-uri de care urma să răspund: Rădășeni, Baia, Cornu Luncii, pe al patrulea l-am uitat, cred că era o asociație pomicolă. O perioadă scurtă am fost găzduit la o colegă – Maricica Tătar, familistă. După scurt timp, am primit un apartament în blocul CAP-ului Rădășeni, unde am petrecut o perioadă frumoasă a vieții mele.
Aici merge un subtitlu care mi-a venit în această seară:
Rădășeni: mere, țuică, oameni ca lumea și o căldare de fudulii
Rădășeni era o comună cu cele mai bune fructe din zonă – amintiți-vă de Ion Creangă, care, seminarist la Fălticeni, mergea la petreceri în Rădășeni și fura fetelor mere din sân.
Zona era/este plină de cultură, poezie și proză moldavă. La Fălticeni este o Galerie a oamenilor de seamă, fiind, după remarca lui Călinescu, locul cu cea mai mare densitate de scriitori și artiști ai României. Creangă, Sadoveanu, Lovinescu, Birlic, Cazaban – sunt doar câțiva din cei care au trăit pe acolo. Restul, mai căutați-i în acea Galerie – nu veți regreta. Lângă Fălticeni este celebra Nada florilor.
(Paranteză tare de tot, tot azi, 31.12.2008 – transcrisă tot azi, 5.06.2009: mergând cu familia și ceva prieteni în vizită la Galerie, am povestit doamnei de acolo despre episodul Rădășeni din viața mea și i-am oferit cartea mea „Metroul fără Ceaușescu“. Ei bine, doamna a pus-o imediat sub sticlă, într-o vitrină. Va să zică, am ajuns piesă de muzeu, pe bune, așa viu cum sunt.)
Apartamentul primit de mine avea trei camere și era gol-goluț. În camera copiilor (locatarii dinainte aveau copii) era un perete desenat cu scene din basme și desene animate. Acolo m-a dus, cu o mașină ARO, contabilul șef de la Asociație, cu puținul meu bagaj, adăugând el o sacoșă în care, ca gest de bună primire din partea comunității, mi-a pus ceva de mâncare, și o sticlă de țuică de Rădășeni – comparabilă cu palinca, doar ceva mai blândă.
Rădășenenii erau renumiți în toată țara pentru merele lor și pentru țuica aferentă, fiind buni comercianți și întreprinzători, într-o epocă în care nimic nu circula liber – nici ideile, nici mărfurile.
Mai erau povestiți și pentru marea lor zgârcenie. Cică, dacă le lua cioara o prună în cioc, o urmăreau toată comuna, iar când o pierdeau din vedere o blestemau cam așa: Du-te dracului!
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com