În fine, judecător, meseria 22.
(Asta se poate scrie cu literele cele mai mari posibile)
Este cea mai tulburătoare și mai captivantă și mai frumoasă meserie din toate pe care le-am practicat. Am făcut în 15 decembrie (2008) treisprezece ani de practică, nu pot să plec, deși îmi fac planuri, iar zilele trecute scriam undeva că mă întreb ca un prost când mă întâlnesc cu cineva din altă branșă: cum poate un om să fie altceva decât judecător?
Acum mă gândesc că trebuia să-mi pun această problemă apropo de meseria de scriitor. Îmi răspund singur: Scriitor am visat o viață să fiu, dar încă nu am fost, oficial și recunoscut național; pe când judecător am fost 13 ani (adică 17), și încă mai sunt, și nu știu dacă voi putea renunța voluntar să fiu (nu mai sunt, sunt deja la doi ani de la pensionare și tânjesc).
Aici, deja, treaba se complică: zilele trecute, am dat textul de mai sus fetelor de la Judecătoria Bicaz, pe o dischetă PC. După un timp, mergând pe hol, am auzit dintr-un birou o rumoare cu totul specială; am crezut că cineva plânge, urlă, ca și cum ar suferi o agresiune, sau ar avea o mare suferință. Ei, bine, era cu totul altceva: Georgeta și Gabriela râdeau cu poftă citind textul meu, când ajunseseră la faza în care străbunica Ioana se pișa din picioare. După care, văzând că mă oprisem tocmai la meseria judecător, s-au întrebat amândouă ce voi scrie eu despre ele, prietenele și colaboratoarele mele din timpul când am exercitat cea mai frumoasă meserie a vieții mele.
Evident, problema este complicată. Când am scris despre Metrou și șoferie, parcă făceam istorie – nu aveam nici o grijă și nici o rezervă. Când trebuie să scriu despre fetele mele de la Judecătoria Bicaz, sunt puțin stresat la gândul că ele mă vor citi a doua zi și îmi vor cere continuarea. Ele și-au pus deja problema – cum vor fi arătate aici.
Până la urmă, acest text reprezintă un fel de memorii ale mele. Memoriile se scriu în viață, pentru a fi citite după viață, atunci când persoanele vizate nu mai au cui să ceară socoteală și să facă reproșuri. Iar fetele mele de la Bicaz sunt teribil de geloase și doritoare de apreciere unică, exclusivă – c-așa sunt femeile, și așa le stă lor bine să fie.
Când scrii despre activitatea într-o instituție a dreptății, orice om normal crede (cred eu că așa crede) că trebuie să scrii despre lucruri serioase, drame, conflicte, patimi multe, erori judiciare etc. Poate va veni și rândul acestora. Eu, mai nonconformist, voi începe cu altceva:
Grefiera mea, pe numele ei ursulețul Panda (paranteză: de unde acest nume? nu știu de unde, dar știu explicația pe care i-am dat-o eu, după ce am citit ceva într-un ziar: ursul Panda este pe cale de dispariție, pentru că este atât de puturos, încât îi e lene să facă sex. Chinezii le-au administrat medicamente tip Viagra, cică le-au dat și filme porno, cu slabe rezultate.), în fine, grefiera mea, ce-am vrut să spun despre ea? O grefieră, pentru un judecător este ca o parteneră de viață (de viață profesională, evident.) Mă împac foarte bine cu ea, discutăm împreună toate dosarele, chiar și hotărârile mele. Cel mai mult îmi place când îmi spune, cu toată hotărârea: Nu!, pentru că așa am învățat-o eu, să-și exprime clar opiniile și să nu se teamă de nici un șef. Învățătura asta nu a dat chiar rezultate complete, pentru că, uneori, și ea, și altele, când eu le-am sugerat să fie tranșante în lupta lor sindicală (ele au sindicat și dreptul la grevă, noi, judecătorii, nu) mi-au răspuns: dar cine suntem noi? Dacă mișcăm în front, putem fi date afară.
La asta mai am de lucru. Dar, să continuăm.
Cu ce să continuăm?
Am două îndoieli:
- subiectul justiție din viața mea este prea actual, prea contemporan pentru a fi prezentat într-un text gen „memorii“;
- capitolul justiție din viața mea face deja 13 ani (în decembrie 2008). Un asemenea episod nu poate fi tratat într-un capitol de carte, el merită o carte specială.
Și-atunci, cum facem? Rămânem așa? Încheiem abrupt? Ce tehnică literară e asta? Nu se poate, trebuie măcar să vă prezint fetele:
– Ursulețul Panda (Luminița), grefiera mea de bază – lucrez și cu altele, când și când; v-am spus despre ea mai sus.
– Mamaia Chiva, văduvă, săraca; este sufletul acțiunilor noastre de colectiv. De curând, s-a lansat în târg zvonul că suntem amanți – ea s-a supărat teribil, eu mai puțin. Ne-a trecut și mie, și ei.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com