Să fie de sufletul mamei. Această legendă nu s-a confirmat de loc. Oamenii erau generoși și primitori.
M-am împrietenit cu un profesor care avea pasiunea fotografiei, la fel ca mine, și mai răspundea el și de biblioteca școlii. Împreună am pus la punct un laborator foto, cu care speram amândoi să ne îmbogățim. Nu ne-am îmbogățit, dar eu am de la el și acum, luată printr-o convenție puțin ilicită, cartea mea de căpătâi, sau în orice caz, cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori: Zorba grecul. (Cred că am compensat-o depunând altă carte, și așa am rămas în limita legalității). În al doilea an de stagiatură la Rădășeni m-am însurat, iar în serile lungi și relativ goale din acea locuință, soția mea, Maricica, mi-a citit cu glas tare (cum altfel?) acea carte. În rest, ne umpleam serile plimbându-ne pe rând cu o bicicletă dată cadou de nuntă de colegii juriști.
Cât privește slujba, evident că nici eu nu prea știam cu ce se mănâncă meseria de jurist, dar nici meseria nu era ceva care să mă propulseze prea sus în domeniu. La tribunal, mergeam cam toți odată, având niște procese-tip: ne judecam cu Fabrica de prelucrare a laptelui pentru procentul de grăsime – numai despre astea îmi amintesc. Pot să vă mai spun că, înainte de primul meu termen de judecată ca jurist, am umblat câteva zile ca un disperat prin toate cele 3-4 comune, ca să fac întâmpinarea (noi eram pârâți), am transpirat tot, și la propriu și la figurat, pentru ca, în ziua termenului, colegii să-mi spună foarte senini: Ce dracu ai alergat așa? Noi cerem un termen pentru întâmpinare, și timp de o lună avem tot timpul…
În fine, ne-am împrietenit cu o doctoriță veterinară (eram de-acum familist) cu care am fost într-o expediție de o zi întreagă, în elanul meu scriitoricesc, la mai multe familii din comună, unde ea a castrat porcii sătenilor. La sfârșitul zilei, mi-a dat mie toată recolta din ziua respectivă: o căldare de fudulii de porc, din care am mâncat o săptămână.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com