În final a trebuit să-mi accept mie însumi: în fond, de ce nu? Și facultatea, și slujba de după, ar putea adăuga ceva interesant la cunoașterea vieții, pentru care trăiam. Și, trebuie să anticipez și să spun că a adăugat, slavă domnului, și mai adaugă și acum, zilnic.
Dar ce nu am pus în calcul în acele gânduri și discuții stupid-naive era viața de student. A fost lucrul cel mai frumos care mi se putea întâmpla, comparabil cu șoferia și cu metroul. Iar viața de student mi-a mai adus un lucru, de-a dreptul sublim: prietenia unui grup de-a dreptul compact de oameni, din care se detașează cei doi „bătrîni“ ai grupei (Domnul Giurcă și Domnul Stăncioi – așa ne domneam noi în epoca „tovarășilor“, la sugestia lui Stăncioi, de la care am preluat o grămadă de ticuri și poante), dar se detașează și mai cu deosebire D-l doctor Flavius Baias, care mi-a fost pe rând și discipol și maestru în tot felul de chestii, un timp mi-a fost apoi și ministru (fie el chiar „vice“), care, în sfârșit, e pe cale să-mi fie și editor – vom mai vedea. Cert este că, dacă ai asemenea prieteni, nu numai că viața merită trăită, dar o parte din ea merită să fie dedicată chiar și studiilor juridice.
(Paranteză din timpul corecturii: D-l Dr. Flavius Baias este acum Decanul Facultății noastre. Ce va mai urma?)
Flavius fiind primul pe lista de admitere și liderul nostru științific de necontestat, în final șef de promoție, iar ulterior doctor în drept, cum am mai zis – a fost desemnat provizoriu șef de grupă, până la alegeri. Când s-a pus problema alegerilor, unii s-au gândit la mine. De ce? Pentru că eram cel mai în vârstă și îmi băgam nasul în tot felul de chestii, mă implicam, aveam opinii și idei. Nu știu de ce a fost nevoie de insistențe pentru ca eu să accept să candidez – îmi amintesc că Doina Rățoi a pledat mult să mă convingă. Probabil, în modestia mea naturală, ezitam pentru că urma să iau locul unui om deosebit de capabil – era deja vizibil că Flavius este un om cu totul special și destinat unei cariere de excepție.