* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Cu mulți ani în urmă, pe când lucram în Israel ca psihoterapeut, am primit un apel să fac o vizită la domiciliu la un băiat de 28 de ani. Eu nu prea obișnuiam să fac vizite acasă iar tratamentele le făceam la cabinet. Dar, de data aceasta, mama lui mi-a zis că nu are cum să-l aducă la cabinet și că trebuie să merg eu să-l văd. Când am ajuns în apartamentul lor, nimic nu mi s-a părut, la prima vedere, că ar fi în neregulă. Până când mama mi-a deschis ușa ultimei camere și acolo am văzut ceva care numai în filme se poate vedea. Erau gratii de care femeia m-a rugat să nu mă apropii, pentru că acolo locuiește băiatul.
Mi-a spus că băiatul este extrem de agresiv și dacă te prinde, te mușcă sau chiar te omoară. Din păcate, a spus mama, s-au întâmplat și astfel de cazuri în care băiatul s-a comportat agresiv în spitalul de Psihiatrie și nici un spital în Israel nu a avut condiții și nici suportul necesar să-l găzduiască. În acest caz și prin propunerea mamei a obținut o aprobare specială din partea Ministerului Sănătății că are dreptul să-l țină acasă sub condiții de maximă securitate.
Când m-am uitat în cameră, la început am văzut o saltea, acolo stătea aproape gol un bărbat tânăr a cărui vârstă era greu de apreciat. Avea părul lung și nepieptănat, camera mirosea puternic a fecale și pe toți pereții erau mâzgăleli și rămățițe de fructe și de legume. L-am chemat pe băiat să se apropie și el a venit, într-adevăr, către gratii, cu o încercare vădită de a mă prinde. Am întrebat-o pe mamă de cât timp este situația așa și mi-a răspuns că în ultimii doi ani a fost închis în această cameră iar înainte de asta, la 17 ani și jumătate a avut primul atac psihotic, a fost internat la spital și acolo au fost câteva evenimente în care el a reacționat cu o puternică violență. În ultimul spital, pe lângă sedative care aveau scopul să-l liniștească, stătea închis în marea majoritate a timpului, cu cătușe în pat.
Mama nu a mai putut suporta asta și s-a hotărât să-l scoată din spital și să-l țină acasă, cu precizarea, din partea Ministerului Sănătății, că trebuie să fie închis într-un loc cu maximă siguranță. Și, într-adevăr, singura persoană față de care are un pic de respect (dacă putem spune așa) este mama lui, omul care îl hrănește în cușcă, printre gratii, procedeu prin care încearcă și să-l spele și să-l țină în condiții cât de cât normale. Nu putea intra la el.
Față de toate celelalte persoane care locuiau în casă – tata, un frate și o soră – are reacții foarte violente. Mama îmi povestește faptul că încă de când era mic se comporta agresiv față de părinți, de elevii din școală și reușea să-și manipuleze mama care îi îndeplinea orice dorință. Dacă mama încerca să opună rezistență, devenea foarte agresiv, arunca lucrurile, le trântea și, din când în când, se dădea cu capul de pereți și de gresie.
La vârsta de 17 ani și jumătate a cerut o sumă de bani și când a fost refuzat categoric, și-a ieșit din minți, a spart lucruri în casă și și-a bătut crunt tatăl. Când a venit salvarea și l-a dus la spitalul de Psihiatrie se afla într-o stare psihotică severă.
Pe parcursul a 40 de ani de activitate am avut câteva zeci de cazuri asemănătoare cu cel relatat mai sus.
Florina, nume fictiv, avea 27 de ani. Tatăl ei m-a chemat ca să o văd și să pregătesc o adeverință psihologică pentru comisia medicală. Mi-a zis că nu este deplasabilă și că este retardată foarte sever (cu un IQ mai mic de 20, lucru care era confirmat și prin adeverințe de la alți psihologi). Eu, în urma acestei informații, în gândul meu, mă pregăteam să văd o fată care zace în pat ca o legumă. Surpriza mea cea mare a fost să văd o fată intrând în sufragerie, care nu prezenta deloc situația psihologică relatată în acte. Fata, cu o voce copilărească, repetitivă, îl agresa pe tatăl ei ca să o ajute să repare ceva. Încet-încet, stările ei de neliniște se îndreptau spre mine, iar tatăl a fost nevoit să explice că eu sunt un bun prieten de-al lor și că, vai, să nu mă lovească. Eu am încercat să discut cu fata într-o direcție permisivă, relaxantă, dar cu cât încercam să fiu mai înțelegător, mai prietenos, ea devenea din ce în ce mai agresivă față de mine. Am observat că și tatăl, și mama sunt speriați de comportamentul fetei și, la fiecare cerință a ei, părinții făceau tot efortul să îndeplinească dorința, iar dacă nu reușeau, sporea agresivitatea fetei, în special față de tată.
La întrebarea mea despre trecut, tatăl mi-a răspuns că a învățat într-o școală normală, cu dezvoltare motrică, gognitivă și afectivă la limita normală. In școală era foarte ambițioasă dar și foarte agresivă când nu reușea să țină pasul cu temele date, agresivitate pe care o arăta față de alți copii și față de părinți, mai ales, cum spuneam, față de tată.
Părinții au încercat să îi ofere tot ce puteau ca să meargă pe drumul ei, numai să nu îi stârnească stările de agresivitate și să o mulțumească pe moment. Numai că, cu cât treceau anii, stările ei agresive s-au acutizat, cerințele școlare și cele ale societății au crescut și ele, fata nu reușea să facă față acestor cerințe și primii care sufereau consecințele acestei agitații psihomotrice au fost părinții și apropiații fetei.
Și această fată, și băiatul din primul caz, au un comportament asemănător. Doar că băiatul, din păcate, a folosit o forță fizică mai mare și prezintă, astăzi, un risc puternic de a comite o crimă. Același risc există și la fată, numai că lucrurile, încă, nu ajuns la același nivel. Nici unul din ei nu are discernământ.
Al treilea caz: este vorba despre o domnișoară în vârstă de 35 de ani cu o relație simbiotică între ea și mama ei (o relație simbiotică se definește prin aceea că amândouă părțile contribuie într-un mod relativ egal la o situație patologică a uneia dintre ele). Această domnișoară, de când avea 13 ani a reușit să-și manipuleze părinții, în special pe mamă, care i-a oferit tot ce putea să-i ofere din punct de vedere material, sentimental și cognitiv. Fata, în timp ce creștea, era deprimată, neliniștită, foarte agresivă față de alții – dar, în acest caz, foarte agresivă și față de ea însăși. De fiecare dată când cerea ceva, mai ales bani să se ducă să joace la jocuri de noroc și să cheltuie mulți bani pentru îmbrăcăminte și pentru altele, dacă nu primea, amenința că o să se omoare, o să își pună capăt vieții și, de mai multe ori, își tăia venele sau își lua medicamente la o doză neriscantă ca să atragă atenția și să primească ce vrea. Mama a intrat într-un cerc vicios, în care singura ei rezolvare momentană era să accepte condițiile fetei, ca să fie liniște.
Din păcate, dacă la primele două cazuri, riscul este ca persoanele în cauză să lovească pe cineva, în cel de al treilea caz, riscul cel mai mare este ca această persoană să se lovească pe sine la una din amenințări (vezi tulburarea de personalitate Border-line).
În toate cele trei cazuri care seamănă între ele, vedem persoane adulte care au ajuns, din păcate, la omnipotență puternică. În toate cazurile, se vede lipsa de limite care ar fi trebuit puse de părinți și încercarea lor de a rezolva toate situațiile prin faptul de a da tot ce se li s-a cerut. Lucru care îi creează pe moment o stare de satisfacție, dar când există al doilea caz, cel de refuz, frustrările se ridică la un grad mai mare și cu atât mai mult se manifestă și stările de agresivitate și violență.
În toate cele trei cazuri există o relație simbiotică între copil și părinți sau măcar unul din părinți.
Când părinții încearcă să trateze această situație, de multe ori nu mai au cu cine discuta (vezi primul și al treilea caz).
Sunt sigur de faptul că atunci când veți citi acest articol, o parte din părinți și copii o să se identifice și o să simtă că nu sunt un caz unic în societatea noastră. Din păcate, aceste relații simbiotice, cu compromisurile făcute, de acceptări fără limite și fără să fie ajutat copilul să-și controleze frustrările, pot să ducă la cazurile menționate mai sus, când, cea mai gravă situație se regăsește în cazul băiatului din Israel. El s-a transformat, pe perioada vieții lui, dintr-un om, într-un animal sălbatic.
Este întotdeauna refuzul părinților soluția de a nu se ajunge aici? Singura soluție?
În cazul în care părinții se hotărăsc să nu-și pupe copilul în …. și să fie mai fermi, trebuie luat în calcul câțiva factori principali, importanți, care ne ajută să înțelegem în mod individual fiecare problemă.
Unul dintre ei este – de cât timp există problema (cu cât timpul este mai prelungit, cu atât este mai greu pentru părinte să pună capăt unei astfel de situații).
Al doilea factor – puterea, personalitatea copilului și părinților, în parte (aici mă refer la faptul că sunt copii care recurg mai greu la stările de agresivitate decât alții, care au agresivitate moștenită și dobândită).
Al treilea factor – ce tehnică aplică părinții ori unul din părinți ca să ajute să rezolve problema? Sunt tehnici intermediare care ușurează situația și nu-l frustrează pe copil până la maxim. Una dintre ele poate fi tehnica de recompensare prin monede. Dacă nu faci ceva rău o să primești o altă compensare prin monede, iar când se adună mai multe monede primești un lucru mai mare.
Al patrulea – factorul de sprijin familial, cum ar fi – cine te sprijină și cine te ajută, și sentimentul că nu ești singur în această luptă.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
Cum te transformi dintr-un om, într-un animal sălbatic
