Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare A
murit un cunoscut cântăreț în Israel. Mai bine spus, s-a sinucis. Presa a încercat să ascundă cum a murit. Dar, într-un interviu dat de soție, aceasta a spus că iubitul ei soț s-a stins din viață din voia lui și din nerăbdarea de a se lupta cu boala pe care o avea, depresia. L-am cunoscut și mi-a plăcut de el de când era cântăreț în formațiile din armată. Băiat simpatic, frumușel, de origine yemenită, cu o voce de catifea dar și cu o modestie foarte mare. Acolo s-a cunoscut cu o cântăreață iar după câțiva ani de zile, relația s-a consolidat și s-au căsătorit. Tatăl ei era ministru și pe deasupra și un om foarte bogat. Nu știu de ce, dar povestea acestui artist mi-a stârnit o curiozitate mai aparte și am hotărât să mă informez mai mult despre viața lui și despre motivele care duc ca un om de 68 de ani să-și pună capăt vieții, când, putem spune, până la urmă, că Dumnezeu i-a dat tot ce putea mai bine: trei copii reușiți, o familie închegată, o soție care vorbește numai de bine despre el, o carieră muzicală care, deși niciodată nu s-a ridicat la cote foarte mari, este marcată de câteva piese pe care le-a creat și care vor rămâne după el ca o frumoasă amintire și moștenire. Povestea adevărată este ascunsă publicului larg și doar prietenii lui cei mai buni și familia știu amănunte. Dar, totuși din multele știri pe care le-am cules din parcursul vieții lui, tind să trag o concluzie care nu o să fie deloc plăcută pentru el, pentru familia lui și mai ales pentru soție. Tind să cred că în conflictul pe care l-a avut între a creea, a ajunge cât mai sus cu muzica lui și cu personalitatea și identitatea lui- pe de o parte, iar de altă parte, aceea de a fi un bun familist, el a ales partea comodă a vieții: să rămână, să mănânce din farfuria de aur, să aibă confortul maxim, să arate la toată lumea cât este de fericit, să pozeze ca un om împlinit profesional și personal, pe când adevărul nu era așa. În timpul cât el stătea în închisoarea lui de aur, a fost prizonierul situației când s-a regăsit cu prietena lui, care a simțit că prin ea o să poată ajunge cât mai departe și cât mai sus în ierarhia societății. Copil de origine yemenită fiind, cu părinți muncitori, discriminați și prejudecați că ei sunt oaia neagră în societatea israeliană (mă refer la faptul că evreii de origine europeană, albi la culoare, discriminau pe evreii yemeniți, mai închiși la culoare și aveau față de ei prejudecata că ar fi inferiori și dintrun nivel social mult mai scăzut). Întro astfel de atmosferă crește cântărețul, care aspiră să ajungă mult mai sus. Știe că nu o să poată face față dacă nu o să se cupleze cu o fată care îi poate oferi posibilitățile de a fi ajutat. Fata l-a iubit sincer, simplu. A fost și naivă, el nu îi ceruse nimic. Știa că trebuie să facă tot efortul ca ea să rămână îndrăgostită de el, iar el muncea și ea venea cu aparatența ei socială și cu toate atuurile familiei sale, deosebit de înalte. Astfel, el a fost nevoit să demonstreze tot timpul că își iubește prietena devenită soție, că este un tătic extraordinar, că este un familist deosebit, inclusiv pentru familia ei. Când răsfoiesc interviurile cu el și cu familia lui pe parcursul a zeci de ani de zile, simt că el voia o schimbare, dar nu era nimeni să-l înțeleagă, să-l asculte și să schimbe ceva. El nu a ajuns să fie un cântăreț, un compozitor la un nivel atât de înalt cum aspira să fie. Ceva l-a împiedicat. Și, din punctul meu de vedere, piedica cea mai mare a fost, în primul rând, faptul că era talentat, dar nu așa de mult cum își dorea el. În al doilea rând, când punea în balanță performanțele lui artistice care includ individualizare totală și atenție sporită spre linia muzicii, el punea accent pe linia familială. Niciodată nu a reușit să-și demonstreze sieși că linia sa muzicală este atât de importantă, că reprezintă sufletul lui adevărat și intențiile sale personale. Se întâmpla total diferit: a reușit doar să demonstreze că este un soț bun cu o familie deosebită. Cu trecerea anilor, dacă a reușit să se împace cumva cu viața lui și cu compromisurile făcute, a fost pentru că s-a dedicat în totalitate copiilor, săi crească și să îi ajute să se dezvolte. Din momentul în care ultimul copil a plecat din casă, a rămas cuibul părăsit iar el a intrat într-o stare de frustrare pe care nu a reușit să o canalizeze, atunci, spre calea artistică. El a făcut încercări, dar publicul și presa le-a echitat ca pe o realizare domestică: familist deosebit, stare care nu i-a permis să crească, să se dezvolte și să ajungă la cota maximă pe care și-a dorit-o din punct de vedere muzical. Trebuie adăugat că poate nici talentul, nici munca pe care trebuia să o depună, poate și destinul, dar și faptul că nu și-a dus ambiția până la capăt, i-au creat frustrări din ce în ce mai mari, care l-au dus spre stări melancolice, depresive, la autoînvinovățire și poate și tratament medical, psihiatric, pe care îl lua împotriva depresiei (aici, nu se știe sigur dacă urma un astfel de tratament). Starea depresivă, la un procent destul de mare la oameni, ajunge ca să intervină întrebarea existențialistă: “cine sunt eu, de ce nu reușesc să mai fac față, de ce sunt atât de laș, nu mai merită să trăiesc, nici nu mai pot trăi astfel, eu, tot timpul am avut o dorință să mă ridic, să ajung cât mai sus pot, dar, din momentul când s-a stins această dorință s-a stins și viața mea! “ Pe de altă parte, un alt gând spune “lasă-te de prostii, nu te face de râs și de rușine, ai o familie deosebită, ai copii care au nevoie de tine ca bunic, ai o casă plină cu de toate, și ce dacă nu reușești să-ți îndeplinești visul? “ Cel de al doilea gând obsesiv se stinge când primul gând bate la poartă și spune: “Nu te lua după acest ultim gând, tu nu mai ai ce să mai faci în viață, tu nu vezi că toată viața ta ai dat și tot ai dat, ai vorbit și abia așteptai ca cineva să te înțeleagă, dar nimeni nu te-a înțeles, nu copiii, nu soția, nu familia, toți erau egoiști, au vrut să doar să te aibă lângă ei, și, cât erai bun, te iubeau. Dacă ei te înțelegeau, sau măcar soția te înțelegea, te ajuta – ori să-ți creezi o carieră mai înală ori să te încurajeze să zbori și să pleci! Dar cine lasă o bijuterie ca tine să-i scape? Ai singura șansă să-ți arăți demnitatea ta: SĂ MORI! Să le demonstrezi că măcar ultimul pas l-ai făcut independent și liber și le-ai arătat, poate, că trebuia să se gândească înainte și la binele tău! “ Atunci, vine un alt gând, de interferență, care încearcă să-l împace pe cel de al doilea: “Vezi că soția ta ți-a zis de mai multe ori, că dacă nu te simți bine în casa noastră, în casa mea, du-te, fă ce vrei! “ Și atunci iar, alt gând, contrar: “Șmecheră soție, mi-a spus superficial, a știut că nu am să fac față, că nu am să părăsesc casa după atât de mulți ani, ce credea ea, că după atâția ani de muncă, acum, la această vârstă, voi părăsi casa?… “ Și așa gândul obsesiv domină, cu argumente pro și contra. Capul nu mai este limpede pentru alte lucruri. O zi întreagă omul este sucit de această gândire obsesivă: să mor, sau să nu mor? Cu cât timpul trece, gândurile conflictuale se ascut mai tare și crește riscul sinuciderii. Procesul acesta poate să dureze zile, săptămâni, luni, până la câțiva ani, progresiv. Dar, la urma urmei, decizia era deja luată. Așa a fost și viața acestui cântăreț despre care, de doi ani, se auzea că avea probleme de sănătate. Până astăzi, nu se știe ce s-a întâmplat cu el, cum a fost dus la spital că se simțea rău și lovit. Am auzit că după acest eveniment s-a întors pe scenă pentru un timp scurt, dar nu mai era același, plin de viață, era mai pasiv, mai apatic, și, într-un fel, se izola din ce în ce mai mult de prieteni și de oamenii de alături. Copiii lui au spus la înmormântare, că de vreo doi și-au pierdut tatăl. Nu mai era dedicat, era închis în el. Nu-l mai tenta aceeași ambiție să ajungă încă o data sus și să reușească pe linia muzicală. Un semn care ne arată că instinctul de viață aproape s-a stins și atunci, fără să vrem, lăsăm loc la instinctul de moarte să pătrundă. Povestea acestui artist nu este singulară, ea este legată de foarte multe persoane care, din nefericire, s-au născut în familii cu dizabilități mai mari, numai că unii își găsesc o persoană care să le fie nu doar îndrumător, ci și prieteni ori soț/soție. Pentru el/ea important este să obțină prin acest mariaj tot ce i-a lipsit înainte, să fie îndrumat(ă) sus, spre visurile și ambițiile sale. Doar că viața ia și alte întorsături. Ele pot fi reprezentate prin gândul că cel care beneficiază de această îndrumare, răspunde conștiincios, cu sprijin și muncă pentru o familie model. În acest caz, se îndepărtează de visele lui și face tot efortul să-și slujească noii sale condiții. Doar că rămâne un gol în suflet și frustrare. În loc să învețe și să trateze lucrurile potrivit crizelor de vârstă 40-50-60, continuă să se plafoneze și să stagneze. În acest caz, depresia este un mecanism carel ajută să-și canalizeze frustrările, de la exterior, la interior. Vă rog să citiți atent acest articol. Merită, în timpul sărbătorilor să vă autoanalizați și să vedeți dacă cumva nu vă autoînșelați, și sunteți pe drumul acestui cântăreț, căruia nu i-a rămas nici o șansă, decât aceea de ași pune capăt vieții. Dr. MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro