Viața l-a purtat prin multe locuri şi i-a oferit o succesiune de provocări. Timp de 9 ani a fost marinar, a dat apoi la medicină, dar a abandonat. Nu în totalitate, pentru că și-a continuat studiile tot în acest domeniu, la posticeală. O vreme a lucrat ca asistent medical la chirurgie plastică și reparatorie la Spitalul Județean Neamț.
Era mereu ”frământat” de cariera sa, iar pe unde a umblat a simţit că nu are ”aluatul” potrivit, parcă ”juca în alt film”, după cum spune acum, privind în urmă. Nu-și găsea locul și rostul potrivit firii și ambițiilor sale. Asta până să ajugă la Arămoaia-Tupilați, satul pe care tatăl său îl părăsise cu mulți ani în urmă, plecând şi el în lume pentru a-și face o meserie. A ”cărat” familia după sine pe la Onești, Ploiești și Constanța. Liniștea a găsit-o tot în locul de baștină, în satul Arămoaia, unde face agricultură împpreună cu fiul său Bogdan, şi este alături de famile şi, mai ales, de nepoțica de numai 3 luni. Iată povestea lor, spusă cu mult haz, dar fără vreo urmă de regret, de către fostul marinar Bogdan Dabija, astăzi agricultor de succes în comuna Tupilați.
„Agricultura este un domeniu extrem de generos. Am simţit că mă atrage, că-mi place foarte mult”
Rep.: Primii pași în viață, în drumul spre cariera dorită?
Bogdan Dabija: M-am născut la Oneşti, primele clase le-am făcut acolo, am fost coleg la generală cu Loredana Groza, mama ei fiind învăţătoarea noastră. Când se puneau bazele societăţii Petromidia, tata a fost cooptat în echipa de specialişti de care era nevoie acolo. Aşa că toată familia s-a mutat la Constanţa. Aici am urmat cursurile gimnaziale şi ale Liceului de marină comercială, după care am lucrat mai bine de 9 ani ca marinar, la marina civilă, nu militară. Asta până în 1997, când am venit încoace, în Neamţ. Am luat „taurul de coarne”, ca să zic aşa. Am început activităţi pe cont propriu.
Rep.: V-aţi apucat de agricultură…
B.D.: Nu imediat. Agricultura este un domeniu extrem de generos. Nu se compară cu medicina. Din punctul meu de vedere, nu eram făcut pentru medicină, jucam în alt film. Este o meserie cu har, eu nu-l aveam. Nu era pentru mine. Dar n-am abandonat complet acest domeniu. Mama a fost cadru medical, de dragul şi de gura ei am urmat şcoala postliceală de asistenţi medicali. Era singura persoană de care nu avem cum să nu ascult. După ce am terminat postliceala, am lucrat 8 luni ca asistent medical la Spitalul Judeţean Neamţ, la secţia domnului doctor Iorgu Curelaru, la chirurgie plastică şi reparatorie. Moment în care m-am convins că nu am ce căuta în această meserie. „Aluatul” meu de om nu mă recomanda pentru treaba asta. Consider că mi-am făcut foarte bine datoria, dar nu simţeam că fac parte din povestea aia. Când a vent perioada concediilor, prin luna august, am plecat definitiv. Nu înainte de a-i explica domnului doctor Curelaru că nu am ce căuta acolo şi că nu-mi mai pot continua activitatea. Abia din acest moment, pot să spun că m-am apucat serios de o meserie, cea de agricultor. Deşi era un domeniu pe care nu-l cunoşteam aproape deloc. Dar am simţit că mă atrage foarte tare, că-mi place foarte mult. Sincer vă spun, mi-a plăcut şi îmi place foarte mult agricultura. Este un domeniu care oferă satisfacţii profesionale, efective. Rezultatele muncii se văd. Munceşti bine, ai rezultate bune. Nu munceşti bine, ai de pierdut. E simplu!
Rep.: V-a plăcut aşa de mult agricultura, că v-aţi şi înscris la Facultatea de Agronomie de la Iaşi. Vreţi cu tot dinadinsul să faceţi agricultură ca la carte.
B.D.: Era un pas pe care trebuia să-l fac eu mai demult. Nu ştiu de ce am „lălăit-o” până atunci… Acum sunt „boboc”, în primul an de facultate, student la aproape 43 de ani. Dar vreau să vă spun că sunt foarte entuziasmat, ca un copil în prima zi de şcoală. Zilele aceastea am avut primele mele examene de student la Agronomie. Eram foarte emoţionat, mă simţeam ca „strâns de gât”.
Rep.: În satul Arămoaia, comuna Tupilaţi, aveţi firmă cu profil agricol?
B.D.: Da, o întreprindere individuală. O menţinem pe linia de plutire, cu multă muncă şi sacrificii. O ducem mai departe. Terenul este luat în arendă, avem aproape 100 ha.
Rep.: V-aţi „băgat” şi la fonduri europene?
B.D.: Când Europa a zis ”ţăranule român, vrei un bănuţ?”, am ridicat şi eu două degete din ultima bancă. Mi s-a părut interesant şi foarte tentant. Primul proiect intrat la finanţare a fost foarte stufos, cu o birocraţie sufocantă. La asta cred că şi statul român are un aport. E părerea mea. Este normal să fie foarte pretenţioşi. Trebuie să fie foarte atenţi cu bănuţii lor. Vă dau bani ca să faceţi asta, nu luaţi banii europenei pentru alte „trăsnăi” . Televizoul e plin de astfel de „evenimente”.
Rep.: Practic, pentru ce aţi cerut banii europeni? Din câte ştiu, în două rânduri.
B.D.: Sincer, prea multe detalii nu vă pot oferi. Eu mă ocup de câmp, soţia mea este cea care ţine toată „hârţogăraia”. Un proiect l-am finalizat, am reuşit să-l ducem cu bine până la capăt. Valoarea lui a fost de peste 71.000 euro. Pentru cel de-al doilea proiect este aprobată finanţarea, în sumă de 105.000 euro. Ambele finanţări sunt alocate pentru procurarea de maşini şi utilaje agricole, necesare prestărilor de servicii în agricultură. În speţă, lucrări mecanice, începând de la arat şi pregătirea terenurilor, întreţinerea culturilor şi până la recoltarea produselor agricole. Avem toată gama de maşini şi utilaje agricole necesare acestor activităţi.
Rep.: Aţi fost la Oneşti, Constanţa, Piatra Neamţ, acum sunteţi la Arămoaia- Tupilaţi. Cum de tocmai aici v-aţi stabilit şi aţi prins rădăcini?
B.D.: Tata e de loc din comuna Tupilaţi. Într-un fel suntem o familie de nomazi, mă rog, aşa a fost viaţa. Am urmat un traseu pe care, la acea vreme, mai multă lume l-a străbătut. Mă refer la perioada când a început industrializarea masivă, când a început şi migraţia populaţiei de la sat la oraş. Tata a a urmat „şablonul” anilor ’50. Şcoala profesională, repartiţia la locul de muncă, la Ploieşti. După vreo doi ani s-a mutat la Oneşti, unde s-a căsătorit. După care a apărut chestia cu Constanţa, alte orizonturi, alte posibilităţi pentru copii şi familie. Acum tata este cu mine la Arămoaia.
Rep.: În activitatea agricolă o aveţi alături pe soţia dumneavoastră. În câmp, dar şi la hârţoage, cum le spuneţi dumneavoastră.
B.D.: Da, Mioara Simina Dabija. Ea este „patroanca”, cum îi zic eu. Eu sunt la celălalt capăt al biciului, acolo unde primeşti „şfichiurile”. Ne-am gândit că aceasta este cea mai bun formă de organizare.
Rep.: Cum conlucraţi cu agricultorii din zonă, cu oamenii cărora le lucraţi pământul? Ce utilaje agricole aveţi acum în dotare?
B.D.: Primele investiţii le-am făcut în anul 2002, am cumpărat atunci utilaje româneşti, se dădea şi o subvenţie la vremea aia. Le-am luat prin firma Marsat Roman, dealer în zona noastră. Am auzit de acel program guveramental şi, repede, am încropit dosarul. Spre marea mea surpriză, am şi reuşit să cumpăr o gama completă de tractoare şi maşini agricole. M-am „mişcat” repede. Acesta a fost începutul. Vreo 4-5 ani m-am ocupat numai de prestări servicii. Aşa am învăţat să fac agricultură.
Rep.: Cu bani europeni v-aţi ridicat dotarea la un alt nivel de performanţă.
B.D.: Sigur că da. Cu banii europeni primiţi la primul proiect am luat nişte utilaje noi, conforme noilor cerinţe.
Rep.: În perspectivă?
B.D.: Merg în continuare cu agricultura. Cu siguranţă, nu voi bate pasul pe loc. Deja mă gândesc serios la înfiinţarea sectorului zootehnic. Cultura câmpului şi zootehnia se leagă între ele. Vreau să-mi cumpăr vite. Pentru că îmi plac şi pentru că scoţi şi profit de pe urma lor. Cred că asta este formula cea mai bună, „veriguţa” potrivită în tot lanul economic din agricultură.
