Pe Alexandra Todică, din Costişa, am întîlnit-o în biroul lui Viorel Ilisei, directorul Oficiului de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Neamţ. Nu mai contenea cu întrebările legate de posibibilitatea de a ajunge la fondurile europene, atât de necesare ca proiectele sale îndrăzneţe să prindă contur. Dădea dovadă de o abordare foarte matură, de o viziune amplă şi integratoare, una de perspectivă îndelungată.
„Pe banii noştri am realizat o făbricuţă pentru nutreţuri concetrate, urmează doar s-o autorizăm. Vrem să demonstrăm celor de la Uniunea Europeană că suntem oameni serioşi, nite agricultori care vrem să ne ridicăm nivelul de performanţă. Sper ca asta să ne ajute să obţinem banii europeni necesari să realizăm proiectul la care ne gândim acum”. Sunt argumente cu care tânăra Alexandra Todică tot încerca să-l convingă pe directorul Viorel Ilisei că este hotărâtă să ducă la bun sfârşit proiectul de acum. De fapre proiecte, că, din start, a mers pe mai multe variante.
Am ascultat-o cu atenţie, abia de mai respiram, ca nu cumva să-i tulbur şirul idelor sale în privinţa investiţiior în agricultură, despre care vorbea cu atâta patos. Nu-mi venea să cred că o tânără, cu un pronunţat „aer de oraş”, era interesată cu efectiv de agricultură. Am rugat-o să se prezinte, să aflăm cu adevărat cine este: „Am terminat Facultatea de Economie. Împreună cu soţul meu am intrat în agricultură, el fiind fiu de agricultor sadea. Acomodarea a fost mai grea, dar a meritat. Agricultura este o afacere de viitor. Consider că agricultorii trebuie să fie foarte respectaţi pentru munca grea pe care o fac. Eu nu vreau calculatoare ori birou, vreau munca pe ogor. Acolo vreau să muncesc, dar mai cu seamă să reşuşesc în acest domeniu.”
S-a implicat şi în alte proiecte împreună cu întreaga familie a soţului ei, nişte agricultori pătimaşi de-a dreptul. „Am încercat să ridicăm valoarea produselor noastre, să nu le mai vindem la preţuri de nimic, ci să le transformăm în produse prelucrate ca hrană pentru animale. E fabrică de nutreţuri combinate. Cine fuge de agricultură, zice că e o muncă înjositoare, se înşeală. Unii chiar se uită compătimitor. Mă interesez de fonduri europene, pentru că vreau să întregesc ciclul productiv agricol, ca munca noastră să fie mai bine valorificată. Avem FNC, acum vrem să facem silozuri unde să depăzităm marfa, ca s-o putem vinde când vrem, cum vem noi.”
De unde pasinea pentru agricultură? Nu s-a sfiit să ne spună: „De la socrii mei, Eva şi Vasile Todică. Mi-au dat o lecţie de viaţă. De fapt iau lecţii în fiecare zi de la ei. Mă uimesc cât sufllet pun în tot ceea ce fac. Cât sunt de implicaţi şi aplecaţ în meseria lor. Pentru că a face agricultură e o meserie nobilă.”
Cu ceva ani în urmă i-am cunoscut pe soţii Eva şi Vasile Todică. Era pe vremea când afacerile private în agricultură abia de începeau să prindă contur. Asta era imediat după desfiinţarea fostelor CAP-uri. Era farte greu să pleci la drum pe cont propriu. Ei n-au cedat, ci au riscat. Uneori foarte mult. Chiar prea mult! N-am să-i uit cum, abia toamna la recoltare, se uimeau, mai exact se înspăimâtau de nesăbinţa lor din primăvară. Ca să aibă cu ce ara şi semna ogorul, luau bani de la bancă unde puneau gaj casa! Într-un an agricol capricios puteau să piardă totul, inclusiv casa, să rămână sb cerul liber. Au riscat şi au câştigat!
Tina CONDREA
