La sfârșitul secolului trecut, apărea volumul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, semnat de Alexandru Paleologu, la rândul lui, membru al masoneriei. Mare artist, scriitor de geniu, afirmă autorul, „a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutație interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înțelegem nimic din lenta șlefuire a pietrei săvârșită de Sadoveanu și nu înțelegem sensul lungii sale căi către sine“. Șlefuirea lentă a pietrei este o trimitere la un concept masonic, Alexandru Paleologu fiind, la rându-i, mason. Iar dacă amintim că primele volume din opera lui apar în anul 1904, iar primirea în masonerie în anul 1927 și că șlefuirea pietrei este un simbol central al masoneriei, cu referire la evoluția spirituală a adeptului, înțelegem la ce se referă Alexandru Paleologu. Nu ne vom opri în aceste rânduri la analiza operei lui Sadoveanu, la analiza simbolurilor ce se regăsesc în „Baltagul“, „Ochi de urs“, „Dumbrava minunată“, „Creanga de Aur“, în trilogia „Frații Jderi“, dincolo de pojghița estetică referitor la care a curs atâta cerneală din pana criticilor literari.
În aceste rânduri vrem să semnalăm faptul că opera de maturitate a lui Sadoveanu este parcursă de un fir inițiatic, că filosofia lui ține de o concepție pitagoreică despre lume, implicând în mod consecvent câteva dintre marile teme și idei ale gândirii umane universale. O adevărată concepție filosofică, ne amintește Alexandru Paleologu, „are întotdeauna consecințe practice, iar înțelepciunea este această praxis pe care teoria o are ca finalitate. Sadoveanu era un înțelept din categoria aceasta. (…) Civilizația arhaică la care aspiră Sadoveanu și a cărei structură o conservă nu este rudimentară, ci primordială, nedegradată. Năzuința la arhaitate nu înseamnă involuție sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare. La scară mică sau mare, aceasta se poate realiza în variate momente sau în condiții istorice; una din ele, apoteoză, o înfățișează Sadoveanu în ciclul fraților Jderi, sub domnia lui Ștefan cel Mare. (…) Nostalgia arhetipurilor este, în fond, o anamnesis platoniciană și presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înțeles fără mitul eternei reîntoarceri. Iar necontenita mișunare, lentele, milenarele migrațiuni și mutații ale materiei, însuflețită sau nu, care se petrec în «teoria» lumii sadoveniene, sunt metempsihoza aceluiași unic suflet universal prin succesiunea eonilor“.
Dan D. IACOB