Pe data de 8 septembrie s-au împlinit 17 ani de la trecerea în rândul martirilor a părintelui Constantin Voicescu, mare duhovnic ortodox român, un model de jertfă pentru neam şi credinţă, într-o epocă lipsită de repere şi modele duhovniceşti.
Constantin Voicescu s-a născut la 28 iulie 1924, în familia lui Stan și a Zincăi Voicescu. A crescut în diferite orfelinate din România. În decembrie 1942, a fost arestat şi condamnat de Curtea Marțială a Corpului 5 Armată Ploiești la 3 de închisoare corecțională, pentru apartenență la Frățiile de Cruce. În mai 1948, când era angajat la Institutul Teologic din București, părintele a fost arestat a doua oară, condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, la patru ani de detenție și închis la Jilava. A fost arestat pentru a treia oară la 30 Octombrie 1958 și condamnat la muncă silnică pe viață, prin sentința nr. 844/59 a Tribunalului Militar București, apoi închis la Aiud.
La 11 februarie 1973, a fost hirotonisit și a slujit onorific la biserica Bucur Ciobanul. Din 1976 și până la sfârșitul vieții a fost preot paroh la Biserica Sapienței (capela familiei Lahovary din centrul Bucureștiului). Părintele Constantin Voicescu a fost căsătorit și a avut trei copii. A murit într-un accident rutier, pe 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste decedate în închisoarea de femei de la Mislea. Mormântul Părintelui Constantin Voicescu se află în curtea Mănăstirii Cernica.
Martor la jertfa lui Valeriu Gafencu pentru Richard Wurmbrand
Relatările părintelui Voicescu despre anii petrecuţi în detenţie sunt cutremurătoare. Redăm, în cele ce urmează, doar câteva fragmente din mărturiile sale, care confirmă, o dată în plus, că jertfa celor martirizaţi pentru credinţă, în epoca de ateism comunist, rămâne mereu vie în conştiinţa neamului românesc.
“La Jilava, în 1949, administraţia ne-a dat la masa de prânz, de Paşti un hârdău cu o zeamă de coji de cartofi cu nisip. „Na, bandiţilor, să simţiţi şi voi că e Paşti!” Totuşi, bucurie curată a fost atunci pentru că, nu ştiu cum, dar cineva a găsit, într-un colţişor… urme de coji de ouă roşii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru că făceam legătura în felul acesta cu sărbătoarea de „afară”… în a doua jumătate a anului 1949 am fost mutaţi la Piteşti. Se făceau trierile: studenţii – la Piteşti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Târgşor, femeile la Mislea şi Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase… Că o să ne lase să învăţăm, că partidul comunist o să ne lase liberi. Am nimerit acolo şi cu nişte medicinişti din Cluj. Eu aveam nişte probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, în ciuda restricţiilor, întins pe pat, dar m-a văzut un gardian, m-a luat şi m-a dus la „casimcă” – un subsol întunecos şi mizer. După o jumătate de oră, mă pomenesc cu Ghiţă Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist şi protestase în favoarea mea.
Mai către toamnă am început să pricepem ce ni se pregătea. Groaza începuse să ni se cuibărească în inimi, se auzeau zgomote, urlete. În decembrie sau chiar mai înainte a început reeducarea noastră. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu căci din cauza tuberculozei, la sfârşitul lunii mai, m-au mutat la Târgu-Ocna. De Paşti, însă, la Piteşti, după o perioadă cumplită de înfometare, ne-au dat o mâncare consistentă, două trei feluri, arpacaş gros, cu urme de slănină. Oamenii, săracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc să fi avut vreun necaz, dar foarte mulţi au avut dezinterie.
“Într-o seară am ajuns la Târgu-Ocna – era o seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne aşteptau nişte indieni bătrânei, din garda veche, cu nişte puşti d-alea mari. Noi, repede, învăţaţi cu „banditule mişca!”, cu înghionteli… Unul din ei ne-a zis: „Staţi, taică, mai încet…” Când am auzit cuvântul ăsta, taică, nu nea venit să credem. Am văzut apoi o clădire luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt paturi, cu saltea! La Piteşti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, câte două-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normală. Aici ferestrele erau fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era… fericire! A doua zi am rămas înmărmuriţi. Ne-au scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu ceilalţi! Iarbă pe jos, ne-am tăvălit, era ceva grozav. N-a fost, bineînţeles, tot timpul aşa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiţerul politic condiţiona tratamentul de primirea de a fi turnător. Şi, o, Doamne, câţiva au căzut… Mi-aduc aminte că, o dată, pătrunzând la noi nişte streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, însă acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul mulţi slăbiţi şi grav bolnavi au început să moară. La un moment dat a fost strecurată o Sfântă Scriptură. S-au învăţat texte pe de rost.
Patrafirul ascuns
La Târgu Ocna, lângă închisoare, se află Dealul Măgura, unde era o mănăstire. În fiecare duminică auzeam clopotele. În Săptămâna Mare, în Vinerea Mare şi de Paşti, lumea urcă la Schit. Se auzeau cântări, puteam vedea luminile lumânărilor purtate de credincioşi pe serpentină. Asta însemna enorm pentru noi. Ştiam că mai este cineva într-o biserică, cineva care se roagă pentru noi.
A fost un episod înainte de Paşti care ne-a tulburat: în clădirea veche a închisorii fusese o capelă, dezafectată acum. Dăduseră crucea jos şi aduseseră la noi, pe secţii, îmbrăcăminte, veşminte preoţeşti, pentru a le folosi drept cârpe de şters pe jos. Doamne, când ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crăpăturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mâna pe un patrafir şi l-am cusut în căptuşeala paltonului. La Târgu Ocna, dată fiind iminenţa morţii, ne lăsau să ne învelim şi cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu şi, peste câţiva ani, am reuşit să-l scot afară. De multe ori mi-am pus întrebarea: o fi vreo legătură între patrafirul acesta şi faptul că am lăsat peste ani Geografia şi m-am dus la Teologie? La închisoare, având printre noi şi preoţi deţinuţi, am avut posibilitatea să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Ca în catacombe, pe ascuns, mergeam într-un colţişor, ne mărturiseam din mers de cele mai multe ori şi prindeam momentul când să primim firimitură de împărtăşanie… Ehei, au murit foarte mulţi acolo… Nu a fost însă unul care să moară fără să fie împărtăşit.” (Părintele Constantin Voicescu; sursă: Fericiţi cei prigoniţi)
“Undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit şi a pătimit un om despre care am certitudinea că va fi canonizat. E vorba de Valeriu Gafencu. A murit la Târgu Ocna. Un tânăr cu sufletul de crin, pe care, din pricina purităţii sale, îţi era ruşine să-l priveşti în lumina ochilor. Nu mai era decât piele şi os, plin de boală şi de tuberculoză, dar ochii lui erau luminoşi şi numai zâmbet.” – Pr. Constantin Voicescu