În ultima parte a vieţii, remarcabilul om de cultură se retrăsese la Mănăstirea Văratic, sub numele monahal de Maica Benedicta Acum 94 de ani, pe 20 august 1920, se năştea, la Bucureşti, in familia juristului Nicolae Dumitrescu şi a Marei Apostol, cea care avea sa devina peste ani academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga, personalitate de marcă a vieţii culturale din România. Absolventă a Şcolii Centrale din Capitală şi studentă a Conservatorului „Pro-Arte”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost, după propriile mărturii, un copil foarte bolnăvicios, motiv pentru care a trebuit să renunţe la cariera muzicală. Într-un interviu acordat revistei „România literară”, în toamna anului 2005, academicianul mărturisea: „Eu am fost un copil foarte bolnav, foarte bolnăvicios. Am avut toate bolile copilăriei. Aveam doctorii mei. Mi-aduc aminte, aveam un doctor bătrân, evreu, doctorul Şoru. Un om admirabil. Care venea cu cupeul. Pe vremea aceea, doctorul venea cu gentuţa de instrumente şi cu cupeul. Şi, în ciuda bolilor care îi îngrozeau pe părinţii mei – săracii, eram singurul lor copil!, tata atâta mă dorise, că era întotdeauna disperat când mă îmbolnăveam (…).” ” Orice vreau să mă fac, numai profesoară nu!” După ce a obţinut licenţa în Filologia engleză şi germană, a dobândit-o şi pe cea în Ştiinţe Juridice. În 1948, Zoe Dumitrescu Buşulenga a fost numită asistentă la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Universităţii Bucureşti. În 1971 a devenit profesor universitar, iar în 1973 – şefă a catedrei. „Nu mi-a plăcut şcoala defel!” – mărturisea, în acelaşi interviu, profesoara. „Cum nu-mi place nici acuma! Nu mi-a plăcut niciodată! Mă întrebau toţi: «Ce vrei să te faci când o să fii mare?» «Orice vreau să mă fac, numai profesoară nu!» răspundeam. Profesoară am fost! Pe de altă parte, îmi spuneau unii: «Unde ai vrea să stai când o să fii mare?» «Oriunde, numai pe Calea Griviţei nu!» Şi acolo am stat aproape toată viaţa!”. („România literară”, numărul 37/2008). A fost redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, pe care l-a condus din 1973. Totodată, a fost redactor-şef al publicaţiilor academice „Revista de istorie şi teorie literară” şi „Synthesis”. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un critic literar şi un profesor deosebit de apreciat. În perioada 1990 – 1994, a fost vicepreşedinte al Academiei Române, fiindu-i decernat Premiul Herder. Este autoarea a numeroase volume de literatură comparată, memorialistica, analize stilistice, istorie literară, istoria culturii. După moartea soţului său, Apostol Buşulenga, academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde, în anul 2005, s-a călugărit, sub numele de maica Benedicta. A trecut la cele veşnice la 5 mai 2006, la Mănăstirea Agapia, şi, conform dorinţei testamentare, a fost înmormântată la Mănăstirea Putna. „Ceea ce ne lipseşte sunt modelele…” Într-un cuvânt rostit la data de 1 aprilie 2004, la Casa de Cultură din Alba-Iulia, Zoe Dumitrescu-Buşulenga trăgea un semnal de alarmă asupra distrugerii satului românesc, a familiei şi a credinţei: „Noi românii, oare nu putem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să acceptăm dezrădăcinările acestea? Noi, ca creştini, putem să acceptăm, aşa, să vedem cum copiii noştri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia, vom mai avea familie oare, nucleul societăţii? Dacă se termină familia, ce am făcut? Se termină neamul. Ceea ce lipseşte sunt modelele. Şi din cauza aceasta tinerii nu ştiu cum să se comporte, cum să trăiască. Dar şi părinţii sunt de vină. Ei aplaudă pornirile copiilor lor. S-a distrus şi satul, care era matricea spiritualităţii neamului. La noi, majoritatea oamenilor mari au ieşit de la ţară; începând cu Brâncuşi, Enescu, Pârvan, Simion Mehedinţi. Am desfiinţat satul, am desfiinţat şi familia şi credinţa. Şi atunci, ce facem, cum ieşim din această încurcătură îngrozitoare pe care noi înşine ne-am făcut-o şi am acceptat-o ca atare? Nu se poate ca Dumnezeu să nu ne pedepsească. Am impresia că ne lasă din mâini, că prea s-a înmulţit fărădelegea. Credem că Domnul ne poate ierta şi ne-ar accepta mai departe dacă ne îndreptăm, dacă înviem şi noi. Pe de altă parte, Domnul ne poate şi lăsa, dacă rămânem împietriţi în necredinţa noastră şi în cufundarea noastră în materie. Şi am o temere. În februarie anul trecut [2003 – n. ed.] a început să plângă icoana Maicii Domnului. E un semn, fără îndoială, dar aceste semne au mai fost, şi nu numai la noi. Anul acesta însă, în februarie, pentru prima dată pe glob, a plâns Mântuitorul, Copilul, Pruncul, în braţele Măicuţei Sale. Este uimitor! Pentru mine e un semn de mare durere. Plânge pentru mizeria spirituală şi morală a omenirii. Ce înseamnă? Că e la capătul răbdării? Că poate va veni sfârşitul? Că va elibera pe vrăjmaşul de acolo de unde l-a legat? Cine ştie? Aş vrea să fim puţin altfel, mai conştienţi de noi, de păcatele noastre, de lipsa noastră de iubire. Nu ne cere nimeni jertfă. Mântuitorul Însuşi a zis: „Nu vreau jertfă. Milă vreau”. Dar ne cere iubire. Creaţia s-a făcut din iubire. Mântuitorul, din iubire S-a întrupat pentru noi şi a suferit răstignirea şi învierea care trebuia să ne refacă sensul şi direcţia către Împărăţia cerurilor. Să ne întoarcem către omul lăuntric, către rugăciune, care este instrumentul apărării din toate punctele de vedere. Să ne întoarcem către Biserica noastră.” (din „Caietul de la Văratec: convorbiri şi cuvinte de folos”, Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 2007, pp. 106 – 107) Irina NASTASIU
