– o experiență bucureșteană face foarte bine unui tânăr, mai ales dacă el e și moldovean, iar experiența a durat doi ani. Când, după alți ani, am ajuns din nou în Capitală, ca student, având o groază de colegi olteni, deși ei erau așa cum sunt – isteți, dezinvolți și gălăgioși – ei bine, în București eu am fost ghidul lor, iar apoi le-am fost și șef. Vom ajunge și acolo.
– cum am și scris în cartea despre Metrou, acolo era și centrul vieții literare. Nu m-am afirmat și nu am debutat atunci, dar am intrat în câteva cenacluri, și chiar am citit, cel puțin într-unul. Un asemenea episod a fost și povestit în darea mea de seamă literară – eram însoțit de John, nicăieri nu puteam merge fără John, eu eram Stăpânul, ați ghicit. Face să citiți:
CENACLUL
– John, azi avem zi grea.
– Ce mai avem, Stăpâne, că-i seară?
– Trebuie să citesc într-un cenaclu.
– Cenaclul Flacăra?
– Ei, aș. Un cenaclu literar. Vii cu mine?
– Cum să nu vin? Va să zică, de-acuma ești scriitor?
– Nu chiar. Să vedem ce verdict primesc.
Într-o clădire de prin centru cei doi intră într-o sală nu prea mare, plină. Ochiul proaspăt al lui John înregistrează și clasifică: tineri degajați și cam neîngrijiți (studenți?), bătrâni scorțoși, doamne încărcate de toalete și sulimanuri.
Primit cu protecție aferată de cei din prezidiu, înghițind mereu un nod care nu voia de loc să alunece pe gât, viitorul scriitor și-a citit o parte din prezentele producții. Astfel, lumea bună a Capitalei a făcut cunoștință cu nașu Lazăr, cu al’de Gâlmă, cu Vasile Marmaladă și chiar cu John cel de față, care râdea zgomotos când recunoștea câte o istorie intrată deja în folclorul șantierului. În final, cel care părea să fie șef a invitat sala să se pronunțe:
– Ei, ce părere aveți de tânărul nostru autor?
De aici încolo, John n-a mai înțeles nimic. Cei care vorbeau parcă o dăduseră dintr-o dată pe o limbă străină. Spuneau ceva de niște curente (ce fel de curente?) de autori străini având nume încâlcite, cu care Stăpânul semăna sau ar trebui să semene… Mai la urmă, un găligan bărbos, îmbrăcat cu un fel de pufoaică a zis cam așa:
– Desigur, spațiul foii albe este infinit și toți avem dreptul să încercăm. Dar, de la a prezenta felii de viață brută și până la marea Artă (aici părosul a făcut un gest mare și rotund spre tavan), este o cale foarte lungă.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com