Istoria literaturii române postbelice reflectă liniile directoare ale conflictului existent în societatea românească. „Atacată, în esența ei, prin diminuarea importanței limbii române de către ocupantul sovietic, rămasă fără dascăli, care au fost băgați în lagăre de concentrare sau trimiși în șomaj, literatura a trebuit să supraviețuiască manifestându-se în două registre: unul după voia stăpânului, altul după rostul ei ancestral, acela de a rosti adevărul despre neamul ei și oamenii trăitori pe un pământ dat, îngrădit, cultivat, răpit, reluat în posesie, udat cu sânge în vreme de război și de ploi de stele în seninul verilor toride“.
Literatura română postbelică, concluzionează autorul, „a fost cea mai puternică formă de rezistență a specificului național în fața ocupantului străin și a ideologiei lui“. Formele de rezistență au fost variate.
Opoziția fățișă, refuzul scriitorilor de a pactiza cu o ideologie străină crezului lor, ca în cazul lui Lucian Blaga și Vasile Voiculescu.
Minima rezistență. Supraviețuirea fizică, în speranța că anormalitatea nu va dura la nesfârșit, iar cei scăpați vor putea povesti, ca în cazul lui Radu Gyr și Alexandru Rosetti.
Adeziune formală, pentru păstrarea fondului, ca în cazul lui George Călinescu și Geo Bogza.
Ignorarea doctrinei oficiale și dedicarea vieții exclusiv literaturii ( Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Marcel Gafton, Mircea Popovici, Ioanid Romanescu, Eugenia Miulescu).
Boema literară ca protest la absurdul realității (D. Stelaru, Tudor George, Tudor Pâcă, Florica Mitroi, Ion Nicolescu).
Escamotarea realității (poeții oniriști, optzeciștii).
Exacerbarea specificului național (Mihai Ungheanu, Ioan Alexandru, protocroniștii).
Critica realității socio-politice (Marin Preda, Nicolae Breban, Petre Sălcudeanu, Constantin Țoiu).
Prezentarea istoriei antecomuniste ca model (Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, Paul Anghel).
Evazionismul metaforic (Eugen Barbu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu).
Literatura de sertar ( M. Nițescu).
Aderarea la ideologia comunistă urmată de trezire (Nicolae Labiș, Geo Dumitrescu, Dan Deșliu, Titus Popovici).
Abordând fenomenul literar cronologic, punctează Petre Anghel, se constată diferențe majore în receptarea mesajului ideologic de la un deceniu la altul, iar uneori chiar de la un an la altul. Astfel, o periodizare a ultimelor trei sferturi de veac ar putea arăta astfel:
- 1944-1947, de la ocuparea sovietică până la alungarea Regelui.
- 1947- 1953, de la proclamarea Republicii populare până la moartea lui Stalin.
- 1953-1959, de la demascările lui Hrușciov până la arestările studențești din 1959.
- 1959-1964, de la ultimele arestări masive la decretul de amnistie generală a deținuților politice.
- 1964-1974, anii de maximă liberalizare a perioadei comuniste.
- 1974-1978, naționalism fără discernământ.
- 1978-1989, cultul personalității și izolarea puterii.
- 1989-2010, lipsa liderilor, contestarea valorilor naționale, cosmetizarea biografiilor.
Literatura din toată această perioadă urmează două direcții principale: 1. subordonarea totală a unor scriitori față de regim și executarea comenzilor sociale (în realitate, partinice). 2. „rezistența prin cultură“, o pleiadă de scriitori care au activat între 1946-2010 publicând cărți (romane, poezii, piese de teatru, cronici literare) având ca singur obiectiv exprimarea unor adevăruri eterne prin creație. Este vorba, între altele, de romanele lui Marin Preda, Eugen Barbu, Petre Sălcudeanu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bujor Nedelcovici, Constantin Țoiu, Norman Manea, Ștefan Bănulescu, Eugen Uricaru, Mihai Sin, Ileana Vulpescu, Gheorghe, Dumitru Dinulescu, Mircea Săndulescu, Mircea Nedelciu, Mircea Vaida, Petre Anghel. Abundă poezia patriotică, uneori de bună calitate (Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe), impunându-se pe lângă Ileana Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Dinu Flămând, Miron Georgescu, Marin Sorescu, Marin Mincu, Ioana Crăciunescu, Florica Mitroi, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Dan Laurențiu.
Dramaturgia este săracă, datorită vigilenței cenzurii, piesele de teatru adresându-se direct publicului (Marin Sorescu, Paul Cornel Chitic, Iosif Naghiu, Mihai Neagu Basarab, Dumitru Dinulescu).
Criticii literari importanți sunt cei angajați la revistele literare și cei cu rubrici permanente. (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Mircea Iorgulescu, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Nicolae Ciobanu, Vasile Chifor, Mircea Braga, Aurel Sasu, Paul Dugneanu, Mircea Tomuș, Dan Cristea). Din păcate, „cei mai mulți aplică scara de valori a grupului din care fac parte. Are loc o confuzie de criterii: criticii încep să se considere mai creatori decât scriitorii! Se laudă la nesfârșit unii pe alții sau mimează diferențe de opinii pentru a se menține în actualitatea literară“.
Dan D. IACOB