Astăzi se împlinesc 27 de ani de la moartea pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea. Născută pe data de 15 decembrie 1887, Cella Delavrancea a fost fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea. A fost membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu, fiind căsătorită cu diplomatul Tillea în timpul primului război mondial, apoi cu Aristide Blank şi în cele din urmă cu Philippe Lahovary. Cella Delavrancea a fost una din prietenele intime ale reginei Maria a României.
Urmează studii de pian, la început în familie, apoi la Conservatorul din Bucureşti, urmate de un stagiu la Paris. A crescut alături de copiii lui Caragiale, întrucât tatăl său era un apropiat al familiei marelui dramaturg român. În anul 1909, Ion Luca Caragiale scria despre ea: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.”
De altfel, artista mărturisea într-un interviu: „Am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai literatură, artă și muzică. Eram lăsate să ascultăm și să învățăm din aceste discuții. Climatul acesta devenise un fel de climat natural, nu-mi pot pur și simplu imagina cum ar fi putut să fie altfel.”
Susţine numeroase concerte în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu. Îşi face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, fiind autoarea unor nuvele, romane şi texte memorialistice. Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din Bucureşti, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din capitală, până la ieşirea la pensie. Mulţi dintre pianiştii celebri ai României au fost elevii Cellei Delavrancea. Amintim doar pe Nicolae Licareţ, Dan Grigore şi Radu Lupu. Cu pianistul Dan Grigore stabileşte o colaborare şi o prietenie artistică de lungă durată.
Cella Delavrancea a publicat sute de cronici muzicale şi texte consacrate fenomenului muzical, fiind primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului Centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. Artista moare pe data de 9 august 1991, la vârsta de 104 ani.
„Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul…”
Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 14 decembrie 1977, Cella Delavrancea a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor din România, la Ateneul Român. Cu acest prilej, îndrăgită pianistă a rostit următoarele cuvinte:
„Mă gândesc că întâlnirea noastră de astăzi, vrea să sublinieze vitejia cu care îmi port vârsta, dar eu nu o socotesc bătrânețe. Sunt demult bogată în anii adunați în desaga mea de viață, croită ca să încapă în ea încă multe primăveri, însă dumneavoastră îmi aduceți laude neașteptate, și nu găsesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele… Dar o apreciere unanimă și optimistă încarcă cu un plus de vitalitate și pe cei care o exprimă, ca și pe cel care o primește, încât accept aprecierile dumneavoastră în mod natural, așa cum am fost întotdeauna, dar foarte emoționată, pentru că îmi luminați un drum dătător de energie binefăcătoare, ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliți pe răbojul vieții, ați vrut să-mi întăriți încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi șoptește gândul mereu. Vă mulțumesc și cred că nu am nici un merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depășit vârsta de o sută de ani. Poate că am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă sperii. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu închei un lung șir de vieți, neavând urmași. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul – acestea sunt bolile care distrug ființa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate și simpatie pentru toți contemporanii mei, chiar cei necunoscuți, fiind sigură că, dacă le-aș fi vorbit, mi-ar fi surâs, gândindu-mă că suntem uniți în misteriosul ritm dătător de viață al Țării.” („Cella Delavrancea – Scrieri, Mărturisiri”, Editura Eminescu, 1982).
Irina NASTASIU