Astăzi se împlinesc 165 de ani de la nașterea Veronicăi Micle, cunoscută drept femeia care i-a cucerit inima celui mai mare poet român al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu.
Născută la data de 22 aprilie 1850 în Năsăud, Veronica Micle a fost fiica unui revoluţionar ardelean, Ilie Câmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu împotriva insurgenţilor maghiari din Transilvania.
În 1850, mama Veronicăi, Ana, împreună cu cei doi copii, se mută la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În 1852, Veonica vine la Iaşi împreună cu mama sa. După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863, primind calificativul „eminent”. La susţinerea examenului pentru încheierea gimnaziului, în juriu este prezent, alături de Titu Maiorescu, şi Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii ieşene. Acesta, îndrăgostit de ea, o cere în căsătorie, cu toate că diferenţa de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Soţii Micle au avut împreună două fete: Valeria şi Virginia Livia.
Cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române
În 1869, Veronica Micle se implică în înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete şi în îndrumarea altor şcoli de fete din Iaşi, începând, de asemenea, să se afirme şi în viaţa literară. În 1872 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta renunță la Berlin pentru Iaşi, frecventând salonul literar patronat de Veronica. Aici, Eminescu recită poezii de iubire, în care se regăsește chipul suav al iubitei: Floare albastră”, “Noaptea”, “Venere şi Madonă” etc. Tot în 1872, Veronica Micle debutează, cu două schiţe romantice, “Rendez-vous” şi “Plimbarea de mai în Iaşi”, sub pseudonimul „Corina”, în revista „Noul Curier Român”. Semnează, în revista „Columna lui Traian”, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare”, versuri scrise sub influenţa liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”.
Își pune capăt zilelor, înghițind un flacon cu arsenic
Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877 – 1878, Veronica este soră de caritate, făcând parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi. Rămasă în 1879 văduvă şi fără venituri, Veronica Micle soseşte la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obţinerea unei pensii, cei doi îndrăgostiţi fac planuri pentru căsătoria lor – un vis care nu se va împlini niciodată. Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristeţe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, îşi pune capăt zilelor, înghiţind un flacon cu arsenic. De altfel, în ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia…
Înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” de la Văratec
Ca să i se oficieze slujba de înmormântare, refuzată de obicei sinucigaşilor, doctorul Taussig i-a pus diagnosticul de congestie cerebrală, şi astfel Veronica Micle a fost înmormântată, la 5 august 1889, în fostul cimitir al mănăstirii, lângă biserica „Sf. Ioan Botezătorul”.
Mormântul poetei este singurul rămas din vechiul cimitir al mânăstirii, după ce osemintele din celelalte morminte au fost deshumate şi depuse în osuarul de sub altarul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.
Pe crucea modestă de lemn, a fost încrustat un epitaf scris de învăţătoarea Maria Bănulescu:
„În singurătatea mănăstirii/Sub bolta cerului albastru,/Suflet stingher al nemuririi/Luceşti ca cel mai mândru astru.”
Ulterior, acest epitaf a fost înlocuit cu un altul, scris chiar de Veronica Micle:
„Şi pulbere ţărână din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va rămânea.”
“Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit…”
În anul 2000, a văzut lumina tiparului, la Editura Polirom, o lucrare de excepţie: „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle”.
Ediţia a fost îngrijiă de Christina Zarifopol Illias şi cuprinde 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle şi 15 scrisori trimise de către aceasta lui Mihai Eminescu. Volumul mai include două scrisori ale Veronicăi Micle către Harieta Eminovici, sora poetului şi o scrisoare foarte scurtă a lui Titu Maiorescu către Eminescu.
Toate scrisorile au fost găsite în arhiva moştenitorilor Veronicăi Micle şi au aparţinut descendentelor ei succesive, Valérie Micle-Nanu, Graziella Nanu-Grigorcea şi Anna Maria Grigorcea-Messeri. A avut cunoştinţă de ele şi Maria Zarifopol (familiile Zarifopol şi Nanu-Grigorcea fiind înrudite şi coborând din familia ieşeană Culianu), mama Cristinei Zarifopol-Illias, cea care a îngrijit această ediţie şi care a reuşit s-o convingă pe Anna Maria Grigorcea-Messeri să-i încredinţeze preţioasele documente, pentru a fi date publicităţii, luându-şi astfel locul cuvenit în cultura română.
Irina NASTASIU