Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu 1888, obţinând titlul de Doctor în Medicină. A lucrat în spitalele din Paris, clinician şi anatomo-patolog, apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900).
În cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Paris, Paulescu va desluşi tainele chimiei biologice şi fiziologiei, obţinând, în 1899, titlul de Doctor în Ştiinţe, cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului” şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală”.
Revine în ţară în 1900, devenind profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi director al Clinicii de Medicină Internă din cadrul Spitalului Sfântul Vincent din Bucureşti.
În 1905, Paulescu susţine cele trei lecţii faimoase: „Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”, care vor alcătui volumul „Noţiunile «suflet» și «Dumnezeu» în fiziologie”.
O descoperire românească furată
Folosindu-şi vastele cunoştinţe dobândite în anii de studii, Paulescu va încerca să găsească un remediu împotriva diabetului, reuşind să extragă pancreina, cunoscută mai târziu ca insulină, pe care o foloseşte într-un experiment pe un animal diabetic. După injectarea compusului, Paulescu observă că nivelul glicemiei se stabilizează.
În timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului, Paulescu este nevoit să-şi amâne cercetările, publicându-şi, însă, după război descoperirea în diverse articole şi cărţi. În 1922, Paulescu va breveta modul de obţinere a insulinei la Ministerul Comerţului şi Industriei. Cu toate acestea, din cauza instrumentarului depăşit, Paulescu nu va putea să înceapă testele clinice pe oameni.
La aproape 10 luni după ce Paulescu îşi publică descoperirea, Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) anunţă descoperirea insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate de Paulescu, Banting și Best neagă influența rezultatelor la care ajunsese profesorul român și afirmă că, deși Paulescu a demonstrat eficacitatea extrasului pancreatic în reducerea cantităţii zahărului sau a ureei din sângele animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu au avea efect…
Astfel, Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting și John MacLeod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.
Ulterior, Banting a redenumit compusul “insulină”, făcându-şi un renume mondial din descoperirea acestuia. Mai mult decât atât, Banting a pornit o campanie de denigrare a cercetărilor lui Paulescu, acesta din urmă declarându-se profund dezamăgit de întorsătura neaşteptată a evenimentelor.
Nicolae Paulescu a murit în dimineaţa zilei de 17 iulie 1931, la 62 de ani, la cortegiul său funerar participând peste 30.000 de bucureşteni.
În 1969, ca urmare a unei campanii internaționale inițiate de fiziologul scoțian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, va recunoaște meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că opera sa de pionierat va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale.
Mai exact, Comitetul Nobel va stabili că cercetările medicului român au precedat eforturile lui Frederick Banting.
Pentru cercetările sale ştiinţifice şi progresele medicale ce au decurs din acestea, Nicolae Paulescu va fi numit, în 1990, membru post-mortem al Academiei Române.
Irina NASTASIU