Avram Iancu s-a născut în anul 1824 în Vidra de Sus, Munții Apuseni, într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. A urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844, a urmat Facultatea de Drept la Cluj, iar din 1846 devine cancelarist la Târgu Mureş. Îşi ia examenul de avocat în anul 1848.
A făcut parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, luptând pentru emancipare socială şi naţională, fiind unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj, din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare notorietate.
Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor si votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare, organizând apărarea în Munţii Apuseni şi respingând numeroasele atacuri ale trupelor maghiare, superioare ca număr şi armament.
Până la sfârşitul lui octombrie 1848, revoluţia cuprinde aproape întreaga Transilvanie. Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghiarilor cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Siria, pe 13 august 1849.
Arestat, legat, umilit şi bătut
Pe 20 februarie 1850, Avram Iancu soseşte la Viena, împreună cu o delegaţie a românilor, pentru a obţine din partea guvernului drepturile pentru români. În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după înmânarea memoriului, va răspunde: „Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.
Cu toate acestea, pe data de 17 septembrie 1852, Avram Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia. Închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat, umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului.
În ultimele două decenii ale vieţii sale, Avram Iancu a suferit de o boală psihică. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat şi cântând din fluier. S-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş. A fost îngropat la Ţebea, în judeţul Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”.
„Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mână, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor – cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie la vârsta de 48 de ani… Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul naţiunii române…”, scria Iosif Vulcan în revista „Familia”.
„Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acum(…) Cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse se prefac în nimic. Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!” (Avram Iancu)
Irina NASTASIU