Nicolae Grigorescu, pictorul care stătea de vorbă cu sfinții

19/05/2017

*„Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze“ – Nicolae Grigorescu

Acum 179 de ani, la mijlocul lunii mai a anului 1838, se năștea, în satul Pitaru din județul Dâmbovița, Nicolae Grigorescu, cel care a pictat, la doar 20 de ani, cu o măiestrie de neegalat, biserica Mănăstirii Agapia.

Încă din copilărie, Nicolae va fi atras de pictură, petrecându-și anii de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, unde va lucra icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică „Mihai scăpând stindardul“, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. Între anii 1856-1857, Grigorescu pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), o amintire din acea perioadă fiind consemnată de Alexandru Vlahuță în lucrarea „Pictorul N.I. Grigorescu. Viața și opera lui“: „Odată, plecase zugravul la târg și se vede că se-ncurcase la vreun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit și mă urc pe schele, mă cocoțez pe un scaun, ca s-ajung și cât oi fi lucrat eu acolo nu știu, da’ când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: «Bravo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i și mai frumoasă aici.» Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…“

Un mare erou modest al artei

Între anii 1858-1861, Nicolae Grigorescu pictează biserica Mănăstirii Agapia, lucrarea de executare fiindu-i încredințată de către Maica Stareță a Mănăstirii Agapia Tavefta Ursache, cea care a condus mănăstirea cu multă pricepere și înțelepciune vreme de 26 de ani. Aceasta din urmă se convinsese de talentul pictorului văzând o icoană mare a Maicii Domnului pictată de tânărul artist. Astfel, la doar 20 de ani, Nicolae Grigorescu făurește, la Agapia, o operă nemuritoare de mare valoare, îmbinând tradiția bizantină cu stilul neoclasic și cu arta populară românească.

În realizarea figurilor de sfinți, Grigorescu a luat drept modele preoți slujitori ai mănăstirii, călugărițe, țărani, copii sau diverse persoane aflate în trecere prin mănăstirea Agapia. Tocmai de aceea, icoanele din catapeteasmă, tablourile și compozițiile murale sunt realizate într-o manieră realistă, apreciată de critici drept „un stil românesc al picturii religioase“. Vivacitatea chipurilor și a coloritului, mișcările pline de grație, de omenesc și de dinamism reprezintă doar câteva din caracteristicile picturii lui Grigorescu.

În interiorul bisericii pot fi admirate compoziții originale, cum ar fi: „Drumul Crucii“, „Rugă în grădina Ghetsimani“, „Punerea Mântuitorului în mormânt“, „Cina cea de Taină“, „Tobie părăsit de înger“, „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim“, „Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Iisus“, „Crucea cu Mântuitorul răstignit“ etc.

Lucrarea cu cea mai mare valoare artistică din întregul ansamblu de picturi de la mănăstirea Agapia o reprezintă „Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe“. Având drept model o țărancă din satul Filioara, pictorul reușește să redea chipul românesc al Maicii Domnului, cu trăsăturile și atitudinea de mamă țărancă din Moldova.

„Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze“, mărturisea Grigorescu.

Referindu-se la personalitatea marelui artist român, istoricul Nicolae Iorga remarca: „Una din cele mai mari și mai curate glorii ale patriei și neamului, un mare erou modest al artei, un uriaș lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul, fără învățător și tălmaci, cu suflet românesc de o energie și lumină geniale, au dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Și­ți pare în împrejurări de acestea ca și cum o mână pizmașă s-ar repezi asupra mantiei de glorie și onoare a țării tale și ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau“.

 

Irina NASTASIU