Mamă, mi-am pierdut mâna!

14/06/2018

Cronică Teatrală
de dr. Miron Itzhak

Toate cele trei piese pe care le-am vizionat în ultima vreme la Teatrul Tineretului – „Wolfgang”, „Mamă, mi-am pierdut mâna!” și „Hamlet”, vizează, sub o formă sau alta, problema adolescenței. Într-adevăr, Teatrul Tineretului este unic în țară, pentru că acordă multă atenție problemei tineretului și adolescenței, dar când repertoriul tinde în mod semnificativ spre o grupă de vârstă și neglijează alte grupe de vârstă, este de un absurd total.
În Piatra Neamț, dacă cineva ar face un sondaj demografic, ar descoperi că procentajul cel mai mare de vârstă, din păcate, se încadrează între 55 și 80 de ani. Mulți din generația de mijloc sunt plecați la muncă în străinătate și rata copiilor care s-au născut aici este destul de mică. Așa că subiectul vârstei de adolescență prezintă un procent minor din totalul populației din județul Neamț. Deci nu înțeleg de ce nu se echilibrează acest repertoriu și se nu se adresează grupei cele mai mari de vârstă, cu problemele ei?
Ca să văd o piesă bună, de exemplu, „Cine se teme de Virginia Woolf?” , trebuie să ajung până în București, la Nottara, Odeon sau Teatrul Național. Pentru această piesă și pentru altele, de mari dramaturgi.
În al doilea rând, există încă o parte comună în aceste trei spectacole: toate reprezintă un mod agresiv, exteriorizat, de acțiuni controversate și gânduri foarte pesimiste. Toate spectacolele folosesc instrumente, scene, muzica și lumina într-un mod obsesiv, ca să prezinte cât mai dur esența sufletului copilului. În trecut, am explicat că încercarea de a exterioriza și a de a provoca publicul și simțurile oamenilor pînă la capăt, duce la o reacție inversă. Omul de rând se focusează pe spectacularizarea exterioară și uită contextul principal în care vârsta de adolescență este o vârstă de extremități, de schimbări dese în dispoziții de sus în jos, de la melancolie la euforie și invers, de la izolare socială la socializare extremă; o vârstă a impresiilor, crizelor de identitate personală, profesională și sexuală.
În toate cele trei spectacole, dramaturgul și regizorul au creat piese din punctul de vedere al adultului și nu al adolescentului.
Actorii nu m-au convins că au reușit să intre în pielea adolescentului chinuit care suferă enorm în această perioadă în legătură cu el însuși, cu părinții lui și cu prietenii lui.
În piesa „Mamă, mi-am pierdut mâna!”, de de Maria Kontorovich, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, este vorba despre o adolescentă timidă, cu probleme mari de personalitate cu o comunicare defectuoasă cu proprii colegi, cu o relație penibilă cu mama ei, care își găsește alinarea în visele ei și în fanteziile ei erotice și își creează a lumei a ei, o lume naturală, frumoasă. Între aceste două puncte – realitatea și fanteziile – se învârte piesa: într-un mod foarte fluent, care, de multe ori este atât de rapid că nu îți lasă mult timp să conștientizezi ceea ce vezi, ce auzi și ce simți, că vine o altă scenă, mai dură decât cea precedentă și te atrage în vizualizări care pot fi eronate.
Ca să împace realitatea dură cu visele, ca să reușească să supraviețuiască, fata, în mod intenționat și sugestiv își pune mâna pe linia de tren și își pierde mâna. Sugestiv, pentru că mâna reprezintă comunicarea, trenul pentru că reprezintă evenimentele care trec prin viața ei și prin visele ei. În acest caz, ea declară că i-a făcut pe plac mamei sale, care, de azi înainte, nu-i va mai putea reproșa nimic, va trebui să o servească, să o hrănească iar ea să aibă un statut de bolnav.
Personal, prefer un alt stil de teatru, un stil mai puțin extrovertit, un stil care ne arată adolescența care trece prin mai multe necazuri și care își simte durerea.
Adolescența, astăzi, nu este numai o vârstă între 12 și 18 ani. Ea prezintă un concept larg, psihologic, care spune că sunt foarte mulți adulți care se comportă ca adolescenții. Conceptul de adolescență nu este numai strâmt cum am văzut în aceste trei piese. Este un concept foarte larg, cu multe manifestări și multe exprimări psihologice, dar care nu s-au văzut în aceste spectacole. Sper că noua directoare de la Teatrul Tineretului să citească cronica mea și să echilibreze repertoriul pentru anul viitor.

Lasa un comentariu