Continuăm, cu al patrulea episod, seria epistolelor trimise familiei din închisoarea de la Aiud de către disidentul Grigore Caraza, fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț. Mulțumim pe această cale doamnei profesoare Rodica Caraza, soția eroului nemțean, pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziție aceste documente.
Scrisorile, care acoperă ultima parte a detenției lui Grigore Caraza (respectiv anii 1970-1976) se adresează familiei, mamei, tatălui și fraților: Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia și Olguța. Epistolele sunt străbătute, ca un fir roșu, de durerea sfâșietoare pe care condamnatul o purta în suflet, dar și de dorul de părinți, rude, prieteni și locurile natale. Așa cum v-am obișnuit, ilustrăm scrisoarea de față (în care autorul vorbește despre drama morții tatălui și a cumnatului), cu un fragment sugestiv, preluat din cartea „Aiud însângerat“, pentru a întregi figura emblematică a neînfricatului luptător.
„Trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă…“
„În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca am ieșit 94-96 de oameni, dar au mai căzut și dintre aceștia când au venit procurorii militari de la București pentru a mai rupe dintre noi, așa încât, până la urmă, au rămas doar 56 de condamnați politici care nu acceptat pactul cu diavolul roșu.
A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un moment dat, nu au mai rezistat – orice metal are un punct de topire și, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: «Cine știe să moară nu va fi niciodată rob!». Așa încât, ca să poți trece prin acest crunt iad, trebuia să știi să mori, de aceea nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiți pentru acest lucru. O frântură de timp dacă te-ar fi copleșit ceva din frumusețea vieții, erai pierdut! Viața și libertatea trebuiau privite cu indiferență, iar tu, luptătorul, trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condițiile pentru a putea pluti, dar oare câți au gândit în felul acesta și câți au mers, până la sfârșit, pe acest drum?
Destinul m-a urmărit ca o fatalitate și nu știu dacă este numai voință sau și o perseverență dusă până la extremă, dar, dacă de 100 de ori pe zi am fost lovit și aruncat la pământ, tot de atâtea ori m-am ridicat și am mers mai departe, chiar dacă a trebuit să îmi continui drumul în genunchi sau târându-mă“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)
„Mâine îmi veți spune că s-a sfârșit și mama, iar eu încă mai trăiesc? “
„Tg. Ocna, 6 februarie, 1975
Dragele mele, Jeni și Monica,
Dragă Gelu,
Astăzi două luni am sosit în Tg. Ocna. Am fost transferat în acest penitenciar-sanatoriu din motive de sănătate. Nu sunt însă motive de alarmare, starea sănătății mele fiind bună. Dar să o iau de la cap. Am primit, în sfârșit, după doi ani, o scrisoare de la Alexandrina, pe 21 oct. 1974. Dar cu ce preț? Și am rămas de atunci zile întregi cu ochii încremeniți în tavan, gândind la drama familiei noastre care a luat acum toate formele tragediei. A murit tata. După două luni moare și Victor, destul de timpuriu rămânând Alexandrina văduvă, iar Geta și Nicu fără tată. Mâine îmi veți spune că s-a sfârșit și mama, iar eu încă mai trăiesc? Mama, care mi-a dat viață și m-a crescut, să n-am eu parte să-i culeg din ochi, de pe gene, ultima ei privire? Mama, care mi-a condus primii pași în viață, să nu o pot eu conduce pe ultimul ei drum? Viața-i teribilă! Mama s-a jertfit pentru noi, și eu, dacă nu am reușit să-i fac o singură zi senină, aș dori să duc cu mine ultima ei privire. Transmite-le te rog lui Nicu, Getei și Alexandrinei condoleanțe și spune-le că sunt alături de ei, în această mare și cumplită nenorocire.
Tata s-a sfârșit și el. Bietul de el. Departe și singur. La sfârșitul lui iulie 1974 am avut, timp de o săptămână, spectrul morții lui tata. Atunci am știut că s-a dus. Alexandria îmi spunea că Silvia vroia să vină la mine și atunci scrisoarea de anunț din 11 decembrie 1974 i-am scris-o ei, dar de atunci, clipă de clipă, de câte ori s-a învârtit cheia în ușa mea, am așteptat un semn de la dv. care însă n-a venit. Să nu fi ajuns scrisoarea? Să fi ajuns totuși la destinație, dar nu și în mâinile Silviei? Obținusem vorbitor cu durata de o oră și în condiții mai bune. El a rămas valabil și pe viitor. Te rog mult scrie-i Silviei și Olguței și totodată vorbește cu ele la telefon. Pot veni la mine în orice zi, în afară de ziua de luni. Să nu-mi aducă alimente, iar numai în caz că neapărat vor să vină cu ceva, atunci să aducă niște fructe. Pe Olguța o rog în mod deosebit dacă poate să vină, pentru că mi-e tare dor de ea. Pe tine nu îndrăznesc. Ai destule greutăți. În schimb, te rog, cum primești această carte poștală, să-mi răspunzi imediat tot prin c. p. Să-mi scrii amănunte în legătură cu moartea lui tata, ziua și ora, ce a spus în ultimul timp, apoi înmormântarea, amănunte. La fel cu Victor, ce accident a avut, unde, când, unde a fost înmormântat? Dacă în locul lui Victor la servici este cineva sau e singură Alexandrina? Cum a suportat mama moartea lui tata? Cum se descurcă Alexandrina acum singură, ce face Olga? Dacă tu ai primit scrisoarea mea din 13 aprilie 1974? Te mai rog, dacă printre cărțile tale ai ceva de Shakespeare, desigur drame, tragedii; de Goethe, în special «Faust», și în al doilea rând de Stendhal sau Al. Dumas tatăl, te-aș ruga să-mi faci un pachețel cu 5-6 cărți, la care să adaugi un săpun de față și o pastă de dinți. Scrie pe pachet: cărți și articole de igienă. Mai pune-mi acolo, dacă poți face rost de «Micul Atlas Geografic», o ultimă ediție și totodată o fotografie de-a Monicăi mai recentă. Nu se vor pierde. Fotografia va rămâne la magazia de efecte și o voi putea vedea măcar de două ori pe an. Spune-mi ce ochi are? Dar părul și tenul? Cu cine seamănă mai mult? Lui Jeni și ție vă doresc să aveți numai bucurii din partea fetei, iar pe Monica o îmbrățișez și îi sărut ochii ei plini de lumină.
Grigore“
Irina NASTASIU