Născută la Năsăud, Veronica Micle a fost fiica revoluționarului ardelean Ilie Câmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu împotriva insurgenților maghiari din Transilvania.
În 1850, mama Veronicăi, Ana, împreună cu cei doi copii, se mută la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea, iar în 1852 Veronica vine la Iași, împreună cu mama sa. După cursurile primare, Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863, primind calificativul „eminent“. La susținerea examenului pentru încheierea gimnaziului, în juriu este prezent, alături de Titu Maiorescu, și Ștefan Micle, viitorul rector al Universității ieșene. Acesta o cere în căsătorie, cu toate că diferența de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Soții Micle au avut împreună două fete: Valeria și Virginia Livia.
În 1872, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta renunță la Berlin pentru Iași, frecventând salonul literar patronat de Veronica. Aici, Eminescu recită poezii de iubire, în care se regăsește chipul suav al iubitei: „Floare albastră“, „Noaptea“, „Venere și Madonă“ etc. Tot în 1872, Veronica Micle debutează cu două schițe romantice, „Rendez-vous“ și „Plimbarea de mai în Iași“, sub pseudonimul „Corina“, în revista „Noul Curier Român“. Semnează, în revista „Columna lui Traian“, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare“, versuri scrise sub influența liricii eminesciene. A mai colaborat și cu revistele „Familia“, „Revista Nouă“, „Literatorul“, „Universul literar“ și „Revista literară“.
Sfârșitul tragic
Din 1875, după îndepărtarea soțului său din fruntea Universității, familia locuiește în incinta Școlii de Arte și Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877-1878, Veronica este soră de caritate, făcând parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți. Rămasă în 1879 văduvă și fără venituri, Veronica Micle sosește la București unde se află o lună și jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obținerea unei pensii, cei doi îndrăgostiți fac planuri pentru căsătoria lor – un vis care nu se va împlini niciodată. Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristețe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, își pune capăt zilelor, înghițind un flacon cu arsenic. De altfel, în ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălțătești, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia…
Înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan Botezătorul“ de la Văratec
Ca să i se oficieze slujba de înmormântare, refuzată de obicei sinucigașilor, doctorul Taussig i-a pus diagnosticul de congestie cerebrală, și astfel Veronica Micle a fost înmormântată, la 5 august 1889, în fostul cimitir al mănăstirii, lângă biserica „Sf. Ioan Botezătorul“.
Mormântul poetei este singurul rămas din vechiul cimitir al mănăstirii, după ce osemintele din celelalte morminte au fost deshumate și depuse în osuarul de sub altarul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“.
Pe crucea modestă de lemn, a fost încrustat un epitaf scris de învățătoarea Maria Bănulescu:
„În singurătatea mănăstirii/ Sub bolta cerului albastru,/ Suflet stingher al nemuririi/ Lucești ca cel mai mândru astru“.
Ulterior, acest epitaf a fost înlocuit cu un altul, scris chiar de Veronica Micle: „Și pulbere țărână din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va rămânea“.
Irina NASTASIU