Cotul Donului, o uriașă catacombă a infernului
Jertfa pentru Basarabia; peste un sfert de milion de militari români au fost prinși în catacomba morții de la Stalingrad: 200.000 de militari români prinși în iadul deznădejdii la Cotul Donului.
Printre ei s-a numărat și soldatul Vasile Ioniță din Agapia. Din această bolgie infernală au scăpat puțini și după câte aud și am citit, numai cei care au făgăduit Domnului, cu toată ființa lor, că dacă îi va salva, vor sluji și mărturisi cu toată ființa, Evanghelia Mântuitorului. Părintele Ilie Cleopa ne aduce la cunoștință vreo două, trei cazuri de militari care au scăpat de la Stalingrad și care în timpul infernului ofensivei Armatei Roșii au făcut Acatistul Maicii Domnului și au fost izbăviți de moarte, iar gândul lor a fost să meargă într-o mănăstire dacă vor mai ajunge în România. Așa s-au făcut unii monahii iscusiți la Sfânta Mănăstire Sihăstria, și alții numai Domnul știe pe unde.
Revenim la Vasile Ioniță, care și dânsul a scăpat viu și trăiește la Agapia, având 103 ani.
Personal nu prea mai credeam că o să aflu în viață români care sunt născuți înainte de Marea Unire din 1918. Și iată că la Agapia am găsit pe soldatul Vasile Ioniță care a văzut lumina zilei în anul 1913. Îmi amintesc din armată, cu mare nostalgie, de cel mai mobilizator marș care se numea „Un cântec istoric ne aduce aminte/ că frații în veci vor fi frați/, un cântec de luptă, bătrân ca Unirea/, voi compatrioți ascultați“.
Aflând cu uimire că nenea Vasile, de 103 ani ,trăiește la Agapia, am lăsat toate deoparte și, a doua zi de Crăciun, când toți creștinii cinstesc și laudă pe Maica Domnului, am ajuns la compatriotul nostru Vasile Ioniță. Să spunem din capul locului că încă din 1939 a fost concentrat și a intrat în pregătire militară într-o unitate de pionieri dispusă pe malul Prutului. Din iunie 1941, când va trece Prutul, soldatul Vasile Ioniță va parcurge Basarabia, va trece Nistrul, va cuceri, după o luptă foarte sângeroasă, cu Armata 4 Română, Odessa. Și tot așa va înainta până când frontul se va odihni la Cotul Donului, pe la jumătatea Rusiei, mai cu o oarecare precizie în sudul aceste imense țări. Greul va începe odată cu năprasnica încercuire pe care o va reuși Armata roșie. În urma acestei catastrofe, războiul a fost deplin câștigat de ruși. Cele două Armate Române vor fi pulverizate în două zile. Însă nenea Vasile mi-a spus că în două-trei ore s-a terminat totul. Fără îndoială că sunt multe de spus. O să redăm în continuare câteva crâmpeie de suferință dezumanizantă prin care a trecut soldatul Vasile Ioniță.
Trebuie să recunosc faptul că m-a cuprins mila în timpul cât am vorbit cu bătrânul. Vorbea două, trei minute și aproape că nu mai respira. Sunt convins că retrăia într-un anume fel ororile războiului. Evident că cele mai dureroase au fost haosul și confuzia. Blocarea comunicării este echivalentă cu moartea unui organism. Armata 4 Română era ca un organism militar viu. Ultima comandă primită de la ofițeri a fost precizarea cu certitudine a unui loc de adunare, după o eventuală acalmie a ofensivei rusești, într-un anumit oraș. Ultima comandă ordonată soldaților a sunat ca o vorbă spusă la sfârșitul lumii: „Din acest moment fiecare se descurcă pe propria piele, care scapă, să caute orașul X!“.
Din toată confesiunea bătrânului veteran, Vasile Ioniță, din Agapia, s-a desprins o concluzie clară și limpede. În toate împrejurările tragice a simțit ajutorul nevăzut al îngerului Domnului. Altfel nu se poate explica felul cum a fost ocolit de șapte gloanțe care au fost trase de la mică distanță, atunci când a încercat să fugă din coloana de peste o mie de prizonieri, pe care, o escortă formată din soldați uzbeci, o mânau din urmă călări pentru a o trece dincolo de Volga. Nenea Vasile nu a dorit să treacă Volga fiindcă o voce interioară îi spunea că nu o va mai trece niciodată în sens invers către România. Și Domnul l-a ajutat. Douăsprezece nopți a rătăcit în întunericul celebrei încercuiri de la Cotul Donului, până când o patrulă formată tot din uzbeci i-a făcut prizonieri și i-a mânat din spate cu nelipsiții cai dresați, care îi loveau cu picioarele de dinainte, până când au ajuns la un grajd de colhoz, lung de 50 de metri, unde au fost trântiți prin ușile întredeschise. În grajd a nimerit peste alt infern. De peste 18 zile fuseseră închiși alte sute de prizonieri. Nu primiseră pic de hrană, astfel că erau peste 24 de morți și alții abia mai gemeau, așteptându-și sfârșitul. „Acolo, mi-am luat grija de la viață“, îmi spune nenea Vasile cu spaimă încă în priviri, după 70 de ani. S-a dus lângă un geam. Afară era ceață groasă, de nu vedeai la 50 de metri. Nu dormise de peste 15 zile. Înăuntru era ciment. Și cumplitul ger rusesc îl îngrozea. Dacă se așeza să doarmă, îngheța! Vă destăinui cu spaimă, că numai în mărturisirile celor din închisorile comuniste am mai întâlnit așa grozăvii! Salvarea a venit, ca o ironie a sorții, de la aviația germană, care a bombardat cu lovituri incendiare orașul și grajdul unde se aflau și sutele de prizonieri și împreună cu ei și soldatul Vasile Ioniță din Agapia. Una din bombe a spulberat și o parte a acoperișului grajdului. Dar, tragedia în război este la tot pasul. Ușile sunt deschise și date în lături. Soldații germani au început cu rafale de mitraliere să secere pe cei care au fugit la uși. S-a făcut un morman de cadavre care a acoperit ușa, fiindcă toți doreau să iasă din peștera morții și a întunericului. Atunci Soldatul Vasile Ioniță a înălțat o rugăciune și după ce s-a cățărat pe mormanul de cadavre, la poarta colhozului nu mai era nimeni. Apoi se pierde printre casele pustii și reci ale orașului. Mai întâlnește șase români, și mărșăluiesc împreună spre acel oraș de scăpare pe care îl primiseră în ultimul ordin. În cei 2-3 ani de război, învățase puțină rusă, așa că înțelegea vorbele pe care le auzea. După multe zile, în care nu mai sperau să ajungă vii, după nopțile cumplite de decembrie, Domnul îi ajută și ajung în orașul de scăpare. Aici se formează o coloană mare, care primește ordin să mărșăluiască în direcția Chișinău, respectiv Iași. Aici va urma să pună temelia unui aliniament puternic defensiv, pentru a scoate armata din spaima cumplită ce a adus-o infernul catacombei morții de la Stalingrad și Cotul Donului.
Între timp, s-a înserat. Văzând că veteranul de 103 ani era obosit, dar și pe mine mă secase mărturisirea bătrânului, i-am cerut iertare și l-am rugat să mă mai primească prin primăvară, dacă vom ajunge sănătoși, cu ajutorul Domnului. Pe drum mi-a venit gândul că directorii de școli și primarii ar face un lucru foarte bun dacă ar prezenta elevilor un veteran care a fost semnatarul nevăzut al testamentului istoric care atestă certificatul de identitate a României de astăzi. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Valeriu TĂNASĂ