Văduvia, de la tristețe la libertate (II)

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Am primit săptămâna trecută un email prin care mi s-a relatat: Domnule doctor, am rămas uimit să văd comportamentul mătușii mele care, la nici două săptămâni de la moartea unchiului meu (el a fost rudă cu mama mea) , s-a cuplat cu un alt domn care a fost prieten bun cu răposatul. Din ce știu eu, în tradiția românească și nu numai, se vorbește despre o perioadă de doliu de până la un an de zile în care cel rămas văduv(ă) trăiește singur în respectul și amintirea celui(celei) care s-a dus. Vă rog să mă lămuriți despre aspectele acestui caz și fenomenul acesta de văduvie, despre doliu în sine și tradiția doliului. Până unde merge suferința, până unde împingem singurătatea? Este sau nu lipsă de respect dacă te însoțești cu altcineva? Răspuns: Lupata spune că sunt câteva procese care pot aduce schimbarea și nevoia de schimbare, cum ar fi vârsta, situația economică, starea lui economică, stilul lui de viață, stima lui de sine, familia și cei care îl înconjoară. Cu cât toți acești factori sunt mai pozitivi, așa procesul de schimbare va fi mai rapid și mai ușor. Cum am spus mai înainte, nevoia de atașament fizic, de comunicare și de a simți bine cu el și cu alții, poate aduce, din când în când, persoane apropiate de el. Cel rămas este dispus să ofere compensații chiar, pentru a nu fi singur. Din păcate, foarte multe persoane au profitat de văduve(i), a pus mâna pe tot ce aveau el(ele), i-a lăsat fără nimic, până la moarte. Direcția trebuia să fie alta: cel rămas în urmă lăsa totul sub condiția de a fi hrănit și îngrijit până la sfârșitul vieții lui, fapt care nu se întîmpla. Singurătatea și izolarea sunt fenomenele cele mai grele, pe lângă faptul că ei continua să trăiască în aceeași încăpere în care au trait împreună zeci de ani. Fiecare loc din casă poartă cu sine o amintire a celui decedat. Tradiția românească spune că îmbrăcămintea se dă de pomană, dar mulți mai păstrează o parte pentru ei, lucruri mici care nu pot fi date și care reprezintă amintiri ale excursiilor lor împreună când și-au cumpărat unul altuia suveniruri. Cu ele trebuie să supraviețuiască cei rămași, la care se adaugă, la unii, sentimentul de vinovăție că ei nu au făcut destul pentru partenerul lor, că nici ei nu merită să mai trăiască. O parte din persoanele văduve, în mod întâmplător sau nu, se cunosc cu o altă persoană, tot văduv(ă) cu care au puncte comune. Îmi amintesc de comandantul meu din armata israeliană, care s-a îmbolnăvit de cancer, și pe care soția îl vizita zilnic la spital. Erau ultimele lui zile. Într-una din ele, când soția aștepta pe coridor, lângă ea aștepta un bărbat mai mare ca ea cu un an, și care își vizita soția, tot bolnavă de cancer. Faptul că așteptau împreună și aveau un punct comun, i-au apropiat. Prima data a murit soția acelui om, și nu după multe zile, a murit și comandantul meu. Ea s-a dus la înmormântarea soției, iar el a venit la înmormântarea comandantului meu. Încet-încet, relația lor s-a adâncit și nu a durat mai mult de câteva luni când am aflat că s-au mutat împreună. Ea era profesoară și el inginer, nu au avut probleme financiare. S-a simțit îmbrățișată, iubită, cu foarte mare atenție către ea. Toată dragostea pe care o primise de la soțul ei a continuat s-o primească, poate un pic și mai mult, de la acest bărbat. Schimbarea care ar fi survenit în mod normal, nu a mai avut loc. A avut noroc să se transfere direct de la primul soț la al doilea, fără nici o transformare. Cu câțiva ani în urmă am avut un caz asemănător cu o persoană cu vârsta de 86 de ani, căruia i-a murit soția de cancer. Acea persoană a trait cu soția lui mai mult de 55 de ani, într-o relație foarte interesantă. O relație în care ea l-a iubit, aproape ca pe un copil și mai puțin ca pe un soț. Era foarte dominatoare față de el, îl ținea strâns și se comporta față de el ca față de un copil, îi dădea să mănânce, îl învelea când era în pat… El avea nevoie de libertate iar când voia să se afirme ca bărbat, o înșela. Dar, a ținut la ea pentru că era ca un fel de mama a lui și îi plăcea foarte mult să fie îngrijit ca un copil. Moartea soției (devenită în ani, mama lui), l-a dărâmat. Nu a mai primit aceeași atenție sporită, de la nimeni și a început să se simtă tot mai deprimat, singur, a început să meargă tot mai mult la cimitir unde stătea ore întregi și plângea de dorul ei. Dumnezeu l-a iubit: prietena cea mai bună a soției care și ea își pierduse soțul cu câțiva ani în urmă, și care îl simpatiza încă de pe vremea cînd trăia soția lui, s-a hotărât să-i facă ceea ce îi făcea soția. Să aibă grjă de el, ca o nevastă. Încet-încet, datorită faptului că și ea era bolnavă și avea nevoie de sprijin bărbătesc, s-au hotărât să trăiască împreună. Când l-am întâlnit, a fost și el un pic derutat, ce o să spună lumea când o să vadă că el merge de mână cu a doua femeie care fost prietena soției și locuiesc împreună după doar câteva săptămâni de la moartea ei? Dar el, o fire supraviețuitoare și pragmatic a reușit să dea răspuns satisfăcător și să spună că cel mai bine este să-și vadă fiecare de treburile lui, iar el să nu pună la inimă nimic. Când a plecat de la mine, din ședință, m-a lăsat pe gânduri. Oare nu merită soția lui, care atât de mult l-a iubit, și care a trait cu el 55 de ani, măcar un an de zile de bunăvoie de doliu, ca soțul ei să nu fie cu nimeni și să-și vadă de amintirile lui în relația cu ea? M-am gândit bine la acest caz și nu pot să spun că nu m-a derutat emotional și moral. Nu voiam să fiu în locul femeii care a murit iar soția mea să înceapă o altă relație în mai puțin de două săptămâni. Voiam și eu un respect pe care îl meritam. Dar, pe de altă parte, am stat și m-am gândit la acel bărbat în vârstă a cărui procese psihologice sunt altele. Nu are rost să ajungă el la o anumită maturitate trecând prin toate etapele și abia atunci să aibă un nou început, pentru că este foarte posibil ca atunci să nu mai fie în viață. Când a venit la mine, la ședința următoare, i-am zis că apreciez ce face, dar am câteva rugăminți: măcar o data pe săptămână să-și viziteze soția la cimitir; pe frontispiciul casei pe care au făcut-o împreună, să scrie numele soției și al său; să respecte intimitatea minimală, să nu doarmă cu acea persoană în patul în care a dormit cu soția; când se duce la plimbare cu noua lui pereche să se poarte decent, fără o intimidate prea vizibilă. Povestea acestui om și povestea comandantului meu ne arată că sunt persoane care au norocul să nu treacă nici o etapă de doliu și să continue viața de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Din punctul meu de vedere, cu toate că Dumnezeu le-a oferit acest noroc, ei trebuie să ia în seamă că necesită mici schimbări în dezvoltarea lor personală, altfel vor avea probleme psihologice destul de mare pe parcursul vieții lor. Scrisoarea dumneavoastră m-a impresionat foarte mult și m-a trimis la acest caz de care am povestit în acest articol. Sper să înțelegeți că viața trebuie trăită frumos și trebuie să fim mai pragmatici și cu bun simț. Îmbinarea între ele, poate să aducă fericire. Doliul, până la urmă, acceptând, evident, chestiunile de bun simț, este o chestiune, de suflet. Știu că articolul este puțin mai lung, dar încercați să-l citiți până la capăt pentru că este mult de învățat de aici. Ca un semn de mulțumire, dacă v-a plăcut, dați un like, ca semn de recunoștință pentru faptul că mă străduiesc să aduc cât mai multe informații cu aspect psihologice. Aștept comentariile și sugestiile dumneavoastră. Dr. MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro