Ca proiecție strict europeană, tema statului-națiune, dezvoltată și pusă în practică începând cu 1781, a ajuns în zona noastră abia începând de prin 1848. Știm azi, pe viu, că încă avem un decalaj temporal, și nu doar civilizațional, în raport cu celelalte state europene. Din fericire, într-o lume globalizată, acest decalaj poate fi recuperat, dar acest obiectiv nu poate fi atins exclusiv de către politicieni. Suntem importanți și noi, cetățenii, în contextul acestui proces. Poate tocmai din acest motiv, maniera în care abordăm problematica României ca stat-națiune, ceea ce trimite la suprapunerea limitelor administrativ-teritoriale peste o societate formată din cetățeni care, indiferent de etnie, orientare religioasă și ideologică, se autopercep drept parte a unui „corpus” social, a aceluiași „corpus” social, manifestându-se ca atare, este extrem de importantă.
În această direcție, avem câteva remanențe de natură istorică și politică pe care trebuie să le luăm în considerare. Mai întâi, faptul că națiunea română este rezultatul unui efort al elitelor, rezultat care, la rândul său, a devenit o cauză esențială pentru conectarea, mai întâi a Principatelor Române, apoi a Regatului României și, de la 1918, a României Mari, la cursul european, cu tot ceea ce acesta a însemnat, măcar în formă: alfabetizarea, democratizarea, multipartidismul, constituționalismul, parlamentarismul, votul universal masculin și așa mai departe. S-a creat, astfel, o solidaritate, mai întâi în jurul domniei lui Cuza (urmare a Micii Uniri de la 1859), continuată apoi în jurul Coroanei, grație independenței obținute sub domnia lui Carol I (devenit rege în 1881) și, mai cu seamă, dată fiind Marea Unire de la 1 decembrie 1918, sub auspiciile lui Ferdinand Întregitorul. A irumpt, însă, naționalismul, una dintre cele mai puternice ideologii ale finalului de secol 19 și începutului de secol 20, care a cutremurat Europa întreagă, nu doar România, ajungând la extreme în perioada interbelică. Ne-a năpăstuit, după finalul celui de-al doilea război mondial, comunismul „internaționalist”, care, după epoca Dej, s-a manifestat într-un format compozit, de comunism și naționalism, de pășunism romantic și „zeamă” protocronistă, acesta lăsându-și urmele și în perioada postcomunistă, tocmai pentru că nu a fost vorba despre un naționalism civic, ci despre unul tribal, pe motive etnice. S-ar părea că, din nou, din fericire, nu mai este cazul astăzi, când însuși președintele tuturor românilor este un român de etnie germană.
Ca atare, cum poate fi abordată tema unirii României în epoca globalizării? O întrebare actuală, aș spune, dacă tot am sărbătorit la finele săptămânii trecute 156 de ani de la importantul moment petrecut în 1859. Actuală mai cu seamă într-o lume globalizată, în care, cel puțin teoretic, orice colț al mapamondului este unit, prin fire nevăzute, cu orice alt colț al lumii. Dacă ne uităm în interiorul României, observăm, însă, că dincolo de declarațiile politicienilor, dincolo de rețelele de socializare și dincolo de internet, în general, infrastructura României este dezastruoasă. Să ai doar câteva sute de kilometri de autostradă în Ardeal, să nu existe o rețea de autostrăzi între capitală și oricare dintre provinciile istorice, să faci 7 ore cu mașina și aproape 9 ore cu trenul din nordul Moldovei până în București sunt realități de azi, care ne arată că sutem uniți doar simbolic și că, oricâte vorbe vor fi curs în van, faptele au întârziat să apară. Ce unește, deci, o țară? Nu doar sentimentalismele jucate la televizor de politicieni, nu incantațiile patriotice care, desigur, își au simbolica importanță, ci realitatea, posibilitatea de a circula în țara ta oriunde, de a fi respectat în orice loc și de a te regăsi peste tot acasă, în siguranță. Poate că, atunci când și politicienii noștri vor înțelege această realitate, vor putea trece, finalmente, de la vorbe la fapte.
Dan Misăilă