Vasile Checheriță (n. 01.01 1955 ), absolvent al Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza din București (1984 ) și licențiat în Drept al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, vicepreședinte al Ligii Scriitorilor din România—Filiala Iași, este autorul a patru cărți de poezie. Cea mai recentă dintre ele, Doar urme, a apărut, în condiții grafice ireproșabile, la Editura Timpul, Iași, 2018, fiind întâmpinată cu aprecieri critice deosebit de favorabile, dintre care reținem câteva: „Vasile Checheriță se dovedește a fi un poet în toată puterea cuvântului…știutor a o sumedenie de rosturi terestre și celeste” (Calistrat Costin); „ Liric prin excelență, Vasile Checheriță simte lumea …aproape din instinct” ( Th.George Calcan), E uimitor să observi că orice detaliu, oricât de insignifiant sau minor poate fi strălucitor, ( George Simon). „ Poetul poate deveni metafizic și stănescian în versuri…conștient de efemeritatea ființei sale” ( Lucian Strochi) ș.a. Cartea lui Vasile Checheriță este o mărturisire asumată a unui poet implicat în viața cetății, conștiință lucidă a epocii sale. Ușor elegiac, cu urme de melancolie, versul său atinge vibrații autentice, demonstrând că ne aflăm în fața unui poet rafinat, cu un simț înnăscut al construcției, cu o mare limpezime a expresiei. Eul său liric este discret străfulgerat de gânduri, revelații și intuiții surprinzătoare, știe să topească un eveniment în materie poetică de înaltă valoare estetică. Parabola scrisului său este susținută de o gestică a esențializării: tăcere, interiorizare, atitudine de pură contemplativitate. Poeziile sale au respirație scurtă și desen clar, dar sunt bogate în sugestii. Versuri de o mare simplitate—o simplitate înșelătoare– nesofisticate redau un copleșitor tumult de stări, idei și sentimente. Autorul are orgoliul bine strunit al celor siguri de valoarea adevărurilor lor și modestia de a le împărtăși clar și neostentativ. Balansul dintre real și imaginar relevă un spirit profund meditativ, capabil de o maximă condensare a ideilor imprevizibile, ca în acest frumos poem: „ ieri de dimineață/ întro plimbare obișnuită/ pe aceleași alei/ de altădată/ am întâlnit un vechi prieten./ mi s-a părut / că a mai slăbit,/ că e mai palid/ și că s-a cam cocoșat,/ stătea ușor plecat,/ din cauza fulgilor/ ce-i băteau din față./ n-am reușit să ne privim în ochi,/ne-am salutat doar,/ de fapt eu i-am dat binețe/ și eu am vorbit,/ pentru că lui / i se lipiseră buzele de bronz/ de-atâta ger./ l-am măsurat / din cap până-n picioare/ și am constatat că-i mai înalt,/ cei ca el cresc în fiecare zi./ ochii lui fixați în pământ/ îmi transmiteau o stare gravă,/ ceva dureros a avut loc în oraș./Doamne, câte mi-a mai spus / prin tăcerea lui./ la plecare mi-am cerut scuze,/ îmi înghețaseră și mie cuvintele / în gând” ( Bacovia, pag. 77). Două teme importante—copilăria și moartea—sunt ilustrate într-un poem în care ne demonstrează că știe să respecte și regulile poeziei clasice, cu ritm și rimă, cu măsură adecvată și formule tradiționale. Cităm poemul în integralitatea lui, pentru a gusta din plin frumusețea emoțională a fluidului liric : „ deschide larg poarta, femeie,/întinde covorul în camera bună/trimite-n pădure după cunună/ și dă-i lumânării scânteie./ anunță vecinii de moarte,/ pe rude ce nu stau în sat,/gătește-mi în fugă un pat,/ iar popa să-mi zică din carte./pe îngeri primește-i cum se cuvine/și bocitoarelor dă-le să bea,/tăcute să meargă în urma mea,/vreau să fiu doar eu cu mine. /mai sparge-o fereastră la stradă,/pe unde intram de copil,/un suflet atât de umil/când pleacă, o lume să-l vadă./deschide larg poarta, femeie,/pune covorul în camera bună,/trimite în pădure după cunună/și dă-i lumânării scânteie!” (Ruga cea din urmă, pag. 81).După cum vedem, poetul întâmpină moartea cu un gând calm, împăcat cu ideea aceasta, ca o curgere firească a timpului, care așază o liniște deplină în lucruri, colorând cu uitare măririle deșarte, acoperind cu praf ambițiile proaste. Cu ochii în căutarea unor însemne banale, dar pline de reverberații cu multiple semnificații, pășind pe sub arcadele timpului, poetul rămâne un copil mirat, bucurându-se de minunile lumii ( „un țânc scăpat, ca un hoinar/desculț prin bălți zâmbește tuturor/ iar o albină aflată-n zbor/ ne lasă zumzetul în dar/ eu sunt râul învolburat/ cuprins în iroaie/ ia tu curcubeul/ pe care nu mă mai satur/ să-l adap după ploaie ; marea dorință a florii/ de a face fruct/ cu sacrificiul însângerării ; când un pom înflorește, el de fapt spune o poezie”). Vasile Checheriță ne oferă, prin acest volum, o poezie senină ce se individualizează prin schimbarea, cu naturalețe, a registrului stilistic, prin voluptatea privirii și prin consemnarea cumulativă a unor reflexii lirice miniaturale. Trăind cu intensitate miracolul existenței, poetul surprinde cu un ochi ager frumusețea efemerului, pune în evidență virtuțile unui descriptivist de reală forță expresivă, reușind să deschidă ochiul care privea fără să vadă. Poet inconfundabil, de o deosebită puritate, sensibilitate și sinceritate, Vasile Checheriță ne oferă o poezie a interiorizărilor sincere , o poezie vie, frumoasă în simplitatea ei profundă, un univers liric plin de culoare.
MIHAI MERTICARU