Unele voci ne mărturisesc că nevăzătorilor li se dezvoltă și alte simțuri, printre care și cel tactil. Mai mult, aceștia dobândesc unele capacități care îi ajută să perceapă lumea înconjurătoare într-un mod inedit.
Printre aceste abilități se numără și puterea ecolocației, acea capacitate de orientare cu ajutorul ecoului produs de sunete, întocmai cum fac liliecii şi delfinii.
Dar iată că această abilitate poate fi și apanajul persoanelor cu probleme de vedere, care pentru a se deplasa au învățat să folosească ecolocația.
Conform http://www.newscientist.com/, Brian Borowski, un bărbat în vârstă de 59 de ani din Canada, a început să înveţe singur să se ghideze după ecolocaţie, acea modalitate de orientare în spaţiu a liliecilor, bazată pe reflectarea ultrasunetelor de anumite obstacole, la vârsta de trei ani. Pentru a identifica ecourile, acesta își pocneşte degetele sau îşi foloseşte limba în timp ce se mişcă.
În ciuda faptului că numeroase persoane oarbe își folosesc auzul pentru a se putea deplasa, iată că foarte puțini sunt cei care utilizează acest simț pentru a crea suntele care să le vină în sprijinul deplasării.
”Când merg pe un trotuar şi trec pe lângă copaci, pot să aud copacul: trunchiul vertical şi poate chiar şi ramurile de deasupra mea. Pot să aud o persoană care se află în faţa mea şi pot astfel să o ocolesc”, mărturisește Brian.
Programator în cadrul unei universități din Ontario, Brian Borowski suspectează că el are o experienţă similară imaginii pe care o văd persoanele sănătoase, însă aceasta are mai puţine detalii. Această teorie nu este probabil prea departe de adevăr, având în vedere că ecolocaţia se foloseşte de aceleaşi regiuni ale creierului de care văzătorii se folosesc pentru a procesa imaginile.
Cercetătorii încearcă să determine gradul de precizie a distanțelor relative dintre obiecte și dimensiunile lor de către persoanele care utilizează ecolocația. În sprijinul acestora vine canadianul Brian, care a trecut cu brio testul care are în centrul atenției o persoană care vede și pentru care nu este foarte dificil să îşi dea seama dacă un obiect este mai mic pentru că este mai departe sau nu.
Potrivit sursei amintite anterior, în teorie, ecoul conţine informaţii intrinseci despre distanţa unei surse, dar şi despre mărimea sa, având în vedere că durează mai mult ca ecoul să apară atunci când obiectul este mai îndepărtat. Cu toate acestea, programatorul canadian susţine că foloseşte o strategie diferită: ”dacă eşti aproape de ceva, auzi o rezoluţie mai înaltă; primeşte mai multe detalii”.
Ecolocația umană a devenit subiect de interes, încă de la sfârșitul anilor 2000, atunci când a apărut în scenă californianul Daniel Kish. Prin intermediul organizației sale pentru nevăzători World Acces, acesta este singurul care îi poate ajuta pe copii orbi. Dar, Tom Pey din cadrul Societății pentru nevăzători Royal London subliniază faptul că majoritatea oamenilor care suferă de această disfuncționalitate intră în declin pe parcursul anilor.
„Fenomenul ecolocației umane are însă și unele dezavantaje – nu e foarte bun pentru detectarea obstacolelor de pe teren. Chiar dacă nu rezolvă totul, această metodă poate oferi informații suplimentare; ea este un exemplu uimitor de plasticitate a creierului”, notează Lore Thaler, membru al Universității Durham din UK.
Alexandra Gîrbea
, invatat