Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930 la Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” (1957-1984) și „Budimex” (actualmente „Marie Skłodowska-Curie”) (1984), unde face un număr mare de operații (circa 45 000, după propriile declarații). Operează atât în ţară, cât și în străinătate, dobândind un renume internațional în domeniul chirurgiei pediatrice, încă dinainte de 1989. Din 1999, de când a rămas văduv, a locuit într-o cămăruță din Spitalul „Marie Sklodovska-Curie” (fostul „Budimex”) din București. În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul.
Profesorul Alexandru Pesamosca a fost iniţiatorul construirii actualei biserici din incinta spitalului, în apropierea căreia a dorit să fie înmormântat, dar şi susţinătorul prezenţei în spitale a preotului. A trecut la Domnul la data de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani.
„Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi, totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie”. (dr. Alexandru Pesamosca)
“Sunt doar un instrument al lui Dumnezeu…”
Un adevărat “doctor fără de arginţi”, Alexandru Pesamosca nu opera niciodată fără Dumnezeu. A extirpat formaţiuni tumorale situate în torace sau în abdomen, dar şi malformaţii congenitale ale tubului digestiv, ale plămânului şi ale feţei. Aproximativ 3.000 de copii cu malformaţii de buze şi de palat au fost operaţi, cu succes, de profesorul Pesamosca.
Un caz deosebit, relatat în nr. 876/2009 al revistei “Formula AS”, este cel al unui băieţel de 7 ani, pe nume Radu, care avea esofagul plin de formaţiuni tumorale benigne, încât se putea oricând sufoca în somn. Doctorul a căutat prin zeci de cărţi şi reviste vechi de specialitate, dar nu a găsit niciun precedent. Impresionat de suferinţa părinţilor, profesorul a decis să-l opereze pe micuţul Radu, deşi era conştient că şansele de reuşită erau minime. Înainte de operaţie, aşa cum obişnuia, s-a rugat la iconiţa de pe peretele biroului său, apoi s-a pregătit pentru intervenţie.
„Poate că sunt teatral sau patetic, dar în momentul în care l-am deschis am simţit aşa, ceva ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creştet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influenţă divină, o inspiraţie providenţială? Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouţ. Totul într-o singură operaţie. Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată. Şi n-o spun deloc cu mândrie, ci dimpotrivă, cu o mare smerenie, pentru că operaţia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decât instrumentul Lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul”, mărturisea, în interviul amintit mai sus, profesorul Pesamosca.
Însemna de fiecare dată, pe cel mic, cu semnul Sfintei Cruci
Încheiem cu mărturia emoţionantă a teologului prof. Dan-Tapliga Danet, fost pacient al doctorului Pesamosca, publicată în ediţia din 24 august 2012 a „Jurnalului Naţional”:
„Dreapta lui, parcă brâncuşiană, acoperită de mănuşa chirurgicală, însemna de fiecare dată, pe cel mic, cu semnul Sfintei Cruci şi al Sfintei Treimi, cerând inspiraţie, ajutor, pavăză şi reuşită de la Proniator, ca într-un botez de urgenţă. Degetele pesamosciene – ca nişte baghete magice din poveste – reuşeau să ordoneze , în mod tainic, părţile anatomice dezordonate sau să le reconstituie pe cele distruse, prin procedee chirurgicale clasice sau inventate special pentru (ne-)cazurile respective, inoperabile (realizări vitale cu rezultate pediatrice în premieră naţională şi internaţională), astfel încât, tămăduind stricăciunea umană şi urâţenia infantilă, cei atinşi de degetele acelea sfinte, primeau harul „feţilor-frumoşi”. Apoi, mănuşile sale, albe la început, pline de sângele intervenţiei deschise şi al rănii cusute, îi arătau culoarea salvării pruncului sau copilului, şi nu semnele morţii. Din credinţa în salvarea celui operat, doctorul-docent căpăta veselia de a cânta, după operaţii, romanţe sau arii din opere . Deoarece, în camera de gardă, în cabinetul de consultaţie , dar, mai ales, în sala şi pe masa de operaţie, El se întâlnea cu „Cel ce este Viaţa”, cu Iisus Hristos.”
Irina NASTASIU