Pe data de 26 mai 1896 venea pe lume, la Fălticeni, Aurel Băeşu, unul dintre pictorii importanţi stabiliţi la Piatra-Neamţ. Fiu al unui modest funcționar de prefectură, Aurel Băeşu a rămas orfan de mamă la o vârstă fragedă, atașându-se de a doua mamă, Natalia Băeșu, după recăsătorirea tatălui său. Între anii 1907-1912, urmează cursurile gimmaziului „Alexandru Donici” din Fălticeni, demonstrând reale aptitudini pentru desen. După absolvirea gimnaziului, se înscrie în anul 1912 la Școala de Belle Arte din Iași, unde studiază pictura timp de patru ani, avându-i ca profesori pe Constantin Artachino și Gheorghe Popovici. Cu sprijinul lui G. T. Kirileanu şi al lui D. Lalu, studiază la Roma, fiind distins, în anul 1915, de către Academia Română cu Premiul I „Lecomte de Nöuy” pentru desen. În ciuda constituției sale fragile, Aurel Băeşu va fi încorporat în armata română, la izbucnirea Primului Război Mondial. În acel mediu aspru va contacta o pneumonie care, mai târziu, îi va cauza moartea prematură. Întors din Italia, îşi cumpără o căsuţă în Piatra-Neamţ (azi, pe Strada „Ion Creangă”). În 1926, călătoreşte în Franţa, Slovenia şi Ungaria. Bolnav de tuberculoză, moare pe 24 august 1928, fiind înmormântat în cimitirul Valea Viei din Piatra-Neamț. O iubire neîmplinită Din monografia „Pictură sau destin. Aurel Băeşu (1896 – 1928)”, semnată de Gheorghe Macarie, afăm că artistul a fost un apropiat al scriitorului Mihail Sadoveanu, de a cărui fiică, Lia Sadoveanu, s-a îndrăgostit. Iubirea lor va rămâne însă platonică, situaţia materială a lui Băeşu fiind mereu precară şi nepotrivită unei propuneri în căsătorie, potrivit rigorilor epocii. În ceea ce priveşte vocaţia de portretist a artistului, criticul de artă notează: „Aurel Băeşu ilustrează portretul, pentru care era remarcabil dotat, abordând un gen, la noi, fără tradiţie îndelungată… Mai toate autoportretele artistului sunt tot atâtea spovedanii – cele mai multe dramatice; sunt confesiunile unei vieţi pătrunse, fără încetare, de o aspiraţie neîntreruptă spre desăvârşirea unui ideal – cel mai statornic al vieţii sale – plenara sa împlinire prin artă.” (Gh. Macarie, „Pictură sau destin. Aurel Băeşu (1896 – 1928)”, Ed. PIM 2014, pp. 82; 99). Pictorul plutaşilor şi al mănăstirilor La un an de la moartea lui Aurel Băeşu, în 1929, ziarul „Telegraful” consemna, prin vocea redactorului pietrean, Nicu Nohai: „În ziua de 27 august s-a împlinit un an de când, în căsuţa albă de sub aripa Cozlei, s-a stins, în dureroase chinuri, zdrobind între buze un zâmbet sec, pictorul Aurel Băeşu. Cât a pierdut arta românească prin moartea timpurie a acestui duios cântăreţ al culorii e inutil să mai spun. Se ştie. Dar o evocare a măreţei lui personalităţi se simte ca o necesitate şi ca o datorie. Ah! Uitarea – regina nefiinţei – prea se grăbeşte să cucerească totul, ş-ar fi păcat s-acopere amintirea acesui viguros artist. Pornind de jos, bazându-se doar pe talentul său, Aurel Băeşu a reuşit să se afirme ca un pictor cu preţioase calităţi. Cine poate uita peisagiile pline de zbuciumul lui sufletesc, florile rupte din inima lui simţitoare şi, mai ales, portretele – adevărate capodopere? Cui i se poate şterge din suflet farmecul simţit la vederea frumoşilor plutaşi ce, călătorind pe undele Bistriţei, duc cu ei melancolia resemnată a sorţii lor, dependentă de voinţa valurilor? Dar colţurile tainice de mănăstiri la câtă duioasă reverie nu ne predispun? Pe drept cuvânt s-ar putea numi Băeşu: pictorul plutaşilor şi al mănăstirilor, fiind partea din operă care a îngrămădit mai multă sensibilitate decât oriunde. Şi când te gândeşti că artistul acesta înzestrat cu un talent titanic, cu suflet înflorit de atâtea visuri şi c-o atât de mare dragoste de viaţă, s-a stins cu ochii plini de lacrimi, având întipărit pe chip regretul că moare şi o adâncă neîncredere în recunoştinţa oamenilor, te cuprinde o nemărginită tristeţe. Băeşu nu trebuie să fie uitat… şi mai ales de pietreni.” (din volumul „Pagini alese din istoria judeţului Neamţ”, autor prof. Gheorghe Radu)
Irina NASTASIU