În ultimul an de facultate, la partea practică, am primit un caz pentru tratament psihoterapeutic. Era vorba de un băiat de 17 ani care lipsea de la școală, astfel că profesorii au fost îngrijorați și au solicitat ajutor psihologic.
Prima data ne-am întâlnit la el acasă. Era un băiat grăsuț, cu păr creț, cu ochi mari și privire tristă. De prima dată când l-am văzut, ceva din mine a spus că îmi este cunoscut și am simțit o apropiere spirituală și psihologică cu el. Uitându-mă la el, am avut un flashback: eram elev în clasa a XI-a și diriginta de la liceu a venit să mă viziteze acasă după mai multe zile lipsă de la școală. Diriginta a discutat cu mama și cu bunica mea despre activitatea mea școlară. Îmi era foarte greu să mă uit în ochii bunicii mele, parca voiam să mă ascund, să dispar, îmi era rușine de mine. La un moment dat, vocea lui Roni m-a trezit: „Cine ești? Ce cauți la mine acasă? Eu nu am nevoie de niciun ajutor!“. Mama lui, o femeie de 50 ani, obosită, tristă, a intervenit spunându-mi cu voce tare că ea crede că fiul ei are nevoie de ajutor psihologic: „Este un copil foarte bun, dar din momentul în care tatăl lui a murit a încercat din toate puterile să ajute familia noastră. A neglijat școala pentru a câștiga bani pentru ca familia noastră să nu ducă lipsă de nimic. Eu ca mamă am încercat să-l trimit la școală, dar el refuza. El vrea să mă ajute pe mine și pe frații lui“. Roni: „Mamă, când tata era pe patul de moarte m-a chemat și mi-a spus că eu sunt cel mai mare copil și trebuie să am grijă de familie“. A scos de sub pernă un testament, pe care l-am citit. Acolo era scris clar că atribuțiile tatălui au fost atribuite băiatului. „Mamă, acestea au fost ultimele lui cuvinte înainte de moarte. L-am sărutat și i-am promis că asta voi face toată viața“.
Cuvintele lui Roni mi-au amintit de un eveniment din viața mea. La vârsta de 10 ani, un grup de copii din cartierul nostru au agresat-o pe sora mea care avea doar 6 ani. Ca un animal sălbatic, m-am luptat cu ei ca să o salvez. Gândul continua să mă ducă la un eveniment care a avut loc după doi ani, când eram la mare, eu cu sora mea care aproape se îneca. Cu toate că nu știam să înot bine, am riscat și i-am salvat viața. Și mama mea, la fel ca mama lui Roni, mi-a atribuit un rol de părinte adult când părinții mei au divorțat, eu având doar 8 ani.
Pentru mine, ca și consilier al lui Roni, îmi era foarte clar că trebuie să-l ajut pe băiat să înțeleagă testamentul mai bine, să se despartă de mama lui, să-și continue adolescenta și să abandoneze rolul de tata autoritar. Dar această misiune pentru Roni, ca și pentru mine, era dificilă pentru că mama lui, chiar dacă își dorea ca Roni să își continue copilăria, să învețe, cu atât mai mult își lua rolul de femeie slabă care are nevoie de ajutor. Interesant era faptul că dacă Romi lipsea mai mult de o ora de acasă, ea începea să-l caute.
Roni s-a convins că este bine pentru el să facă ședințe de psihoterapie, și după câteva ședințe a început să capete mai multă încredere în mine și în el, să-mi povestească lucruri mai intime: cât de mult o iubește pe mama lui și cât nu poate să-și dedice iubirea față de alte persoane deoarece apare sentimentul de vinovăție față de mama lui.
Vom continua articolul săptămâna viitoare…
Cu respect,
Dr. Miron Itzhak
Psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Director Institut Miron
Cabinet de Psihologie
Str. Mihai Eminescu, Nr.3, Bl.D4, Sc.B, Ap.37, Piatra Neamț
Tel.0233-236146;0724-2252147, 0747627971; E-mail: miron@ambra.ro
Site: www. psiholog-dr-miron-itzhak.ro