Astăzi se împlinesc 62 de ani de la moartea filosofului mărturisitor Mircea Vulcănescu, un geniu al culturii româneşti şi una dintre cele mai strălucite minţi ale generaţiei interbelice. Mircea Vulcănescu a fost şi economist, sociolog, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică, sfârşindu-şi zilele la 28 octombrie 1952, în închisoarea de la Aiud, în urma torturilor aplicate de tartorii securităţii.
S-a născut în 1904 la Bucureşti, urmând cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere şi pe cele ale Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le termină în 1925. I-a avut profesori pe Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, faţă de care nutrea respect şi admiraţie. În 1925, pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile, însă nu reuşeşte să-şi îndeplinească dorinţa, aceea de a-şi da doctoratul în drept şi sociologie. A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, între care amintim: „Cuvântul”, „Criterion”, „Floare de Foc”, „Familia”.
În perioada 1935 – 1937, Vulcănescu este directorul general al Vămilor, apoi director al Datoriei Publice în Ministerul Finanţelor. În anii următori a ocupat poziţii importante în administraţia naţională: 1940-1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, iar din 27 ianuarie 1941 subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.
După lovitura de stat din 23 august 1944, ocupă din nou postul de şef al Datoriei Publice, până la 30 august 1946, când este arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea, judecarea recursului prelungindu-se până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa.
De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin închisorile de la Văcăreşti şi Jilava.
Transferat ulterior la Aiud, bolnav de tuberculoză în stadiu avansat, asistenţa medicală îi este refuzată şi este băgat în Zarcă (unde erau cei mai „periculoşi” deţinuţi).
S-a stins din viaţă la 28 octombrie 1952, pe când avea doar 48 de ani, lăsând posterităţii un testament care cuprinde întreaga sa concepţie creştină: „Să nu ne răzbunaţi!”.
Torturile
„La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev – de la o şcoală agricolă – pe nume Edi Tomescu. Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin. Înainte de a ajunge în cameră cu Aurel Obreja, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introduşi în celula neagră în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. În această celulă Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”. Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine. Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu la închisoarea Aiud…” (Gh. Andreica, „Mărturii…mărturii”)
„După una din conferinţele ţinute de M. Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.
– În condiţiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…
Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin creştinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremuraţi de această propunere şi de slăbirea rezistenţii sale. Au refuzat categoric şi au trecut la acţiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. (…)
Vremea a trecut, penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morţii.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)
Sfârşitul mucenicesc al lui Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.” (mărturia lui Nicolae Crăcea, în „Mărturii din iadul temnițelor comuniste”, de Gheorghe Andreica)
Irina NASTASIU