Sunt mândru să fiu român, israelian, evreu și profesionsit (I)

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare M-am născut din părinți de origine română, am trăit, până la 21 de ani, acasă la noi toată tradiția românească, cum ar fi muzica, mâncărurile, obiceiurile ș.a. Dar, la 23 de ani m-am căsătorit, am păsăsit casa părintească, am locuit în centrul Israelului și m-am depărtat foarte tare de părinți. M-am hotărât să învăț, să mă împrietenesc cu oameni de același statut ca al meu, care aveau aceleași preocupări. Încet, încet am părăsit aproape toate obiceiurile românești, pentru o lume nouă, necunoscută, în care nu eram implicat foarte mult. Soția mea, de origine poloneză, m-a introdus în această lume. Nu pot să uit că într-o zi, când am fost invitat la o petrecere, când soția mea făcea pe atunci masteratul în medicină, ea m-a chemat să vin cu ea, să fim toți perechi. Doar că m-a rugat să stau lângă bărbații pe care nici nu-i cunoșteam. Femeile vorbeau de toate lucrurile simple iar bărbații se ocupau de problemele științifice la un nivel foarte ridicat. M-am plictisit, am vrut să stau alături de femei, să vorbesc cu ele, dar atunci mi s-a spus că protocolul formal nu-mi permite acest lucru. Am fost nevoit să mă încadrez în bunele maniere ale noii societăți în care intrasem. Așa m-am format aproape 17-20 de ani. În toată această perioadă m-am simțit nici în car, nici în teleguță. Că nu mai aparțin, din păcate, nici familiei în care mam născut ale cărei obiceiuri, tradiții și mentalități le uitasem. Și totuși, când mă întâlneam cu o persoană de origine română eram foarte bucuroși și încântați de prietenia cu ea. Nu pot să spun că noul meu statut nu m-a ajutat, din contra, m-a făcut să termin 5 licențe și un masterat și să mă adaptez la statutul social nou, destul de bine. Dar asta a fost doar ceea ce se vedea. Pentru că spontaneitatea, lucrurile învățate în copilărie nu prea le puteam face, pentru că nu reprezentau nivelul cel mai ridicat al unui om responsabil, unui om de vază. În sufletul meu, am simțit că am două identități: una – identitatea primară, ascunsă, românească, pe marginea căreia aveam multe probleme și a doua – identitatea nouă, cea a israelianul care adoptă o apartenență la un statut social foarte ridicat în Israel, acela de evrei israelieni de origine poloneză. Din păcate, nu puteam să unesc aceste două identități la una comună. Când voiam să mă simt cel mai bine și încercam să fac și să demonstrez ceva din identitatea comună, atunci mă opreau cele mai apropiate persoane care îmi reproșau să nu uit unde am ajuns și cine sunt, întradevăr. De când am fost copil, am simțit acest lucru într-o manieră foarte ascuțită. Prima dată s-a întâmplat în clasa a treia, când am încercat să fiu israelian ca fiecare copil dar, colegii și învățătoarea m-au lăsat să înțeleg că nu este așa. Asta se leagă de un eveniment în care a dispărut o sumă de bani la un copil, iar un altul a ridicat degetul și i-a spus învățătoarei că eu am furat banii. Când a fost întrebat dacă m-a văzut, dacă e sigur, a răspuns: Nu, dar el este român. Să nu vă spun cum m-a luat plânsul și am fugit afară ca să mă liniștesc…