Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
O clientă de-a mea m-a întrebat ce înseamnă stima de sine scăzută sau ridicată?
Întrebarea ei m-a ajutat să merg înapoi și să rezum acest domeniu atât de larg, care are un capitol, cel mai important din doctoratul meu, anume – stima de sine sau percepția de sine.
Percepția ori stima de sine este unul din subiectele cele mai importante în psihologia clinică și psihoterapie, dar, paradoxal, el nu a fost luat în seamă ca un subiect principal până în anii 1990. Din secolul al XX-lea, fiecare teoretician în psihologie se ocupa cu anumite părți din creierul omenesc care prezentau pentru el principiile de bază.
Freud, de exemplu, a încercat să îmbine teoriile biologice, bio-fiziologice și teoriile sexuale. Jung vorbea despre arhetipurile universale sau individuale. Adler s-a ocupat cu teoria inferiorității organelor omenești, bazându-se pe faptul că omul tinde să aleagă între realizare ca o formă pozitivă și auto-distrugere și inferiorități ca o formă negativistă. Frankl a contribuit în psihologie cu conceptul de semnificație a vieții. Și existau mai mulți psihologi teoreticieni care s-au ocupat de personalitatea omului. Nimeni, până în anii 1990, nu s-a gândit că există un factor atât de semnificativ și important care conduce linia vieții și anume, stima de sine scăzută sau ridicată.
Stima de sine este aprecierea pe care omul o are față de el însuși. Multe din cercetările psihologice au încercat să găsească o corelație între stima de sine și factorii exteriori cum ar fi statutul social și economic al familiei, locuința, nivelul de pregătire educațională a părinților și al său, ocupația tatălui și mamei etc. Din toate cercetările, am rezumat cinci factori importanți care duc copilul să aibă o stimă de sine mai ridicată:
1. Copilul simte că gândirea lui, sentimentele lui și valorile lui ca om sunt apreciate și respectate.
2. Copilul activează într-un spațiu unde limitele sunt definite foarte bine, sunt corecte și nimic nu-l forțează, nu-l obligă să se comporte după voința altora. Are așadar libertatea nelimitată să-și exprime tot ce are de gând și toate sentimentele lui. Din această cauză copilul are un sentiment de siguranță și are un teren sigur care îi acordă elementele stabile ale stimei de sine și acceptarea comportamentului său. Mai mult decât asta, toate limitele care se creează de părinți sunt făcute cu o gândire rațională a părinților – copilul lor o să poată respecta aceste limite fără un efort deosebit.
3. Copilul simte că părinții lui respectă sinceritatea lui, ei nu încearcă să-l domine ori să-l manipuleze prin agresivitate, violență, abuzuri psihologice de toate felurile. Ei respectă nevoile copilului și când nu poate să le îndeplinească în totalitate. Părinții acționează într-o formă autoritară dar nu cu o autoritate violentă. Una din exprimările părintești este să încerce să dea cât mai puține pedepse, și mai multe încurajări. Părinții dezvoltă un interes foarte puternic față de copilul lor în viața lui socială și de învățare. Ei sunt dispuși să discute cu el când copilul vrea, pe toate temele.
4. Așteptările părinților sunt normale. Un părinte bun pune așteptări cu zece procente mai mult decât încape dar nu tinde să exagereze în aceste așteptări.
5. Părinții însuși au o stimă de sine individuală și colectivă ridicată. Ei se respectă personal și reciproc, în direcția familială. Copilul vede acest exemplu și tinde să aibă și el aceeași stimă de sine ridicată.
Și totuși, trebuie subliniat faptul că stima de sine ridicată nu este întotdeauna rodul educației părintești. Trebuie spus că fiecare copil se naște cu un ADN specific care creează nevoile lui speciale. Unii din copii se nasc cu o inteligență ridicată, alții sunt mai ușor de controlat dar sunt și copii neastâmpărați, cu probleme specifice cum ar fi problemele de atenție și de concentrare. Ele dăunează și contribuie, bineînțeles, în stima de sine.