* Mărturia unei nemţence care a făcut avort: „Aş da orice să pot schimba ce am făcut…”
„Avort … Poate dacă i-ar fi spus crimă, omor, ucidere, m-aş fi gândit mai mult … Avort – îl vedeam ca pe îndepărtarea unei bucăţi de carne, care urma să devină copilul meu, copil pe care îl consideram ca o piedică în calea comodităţii mele. Nu voiam copii. Nu am avut ezitări în a face avortul. Mi-am propus să nu mă mai gândesc la ce am făcut şi nu am mai făcut-o. Mi-am impus să nu simt nimic şi nu am mai simţit. Mi-am împietrit inima ca să nu simtă nimic, mintea îmi era amorţită, am devenit surdă la glasul conştiinţei. M-am minţit că nu s-a întâmplat nimic.
La şase ani după avort am rămas însărcinată, dar cel mai probabil din cauza urmărilor avortului, sarcina a fost extrauterină. Îmi plângeam copilul omorât fără voia mea, de această dată, şi mă plângeam în acelaşi timp şi Domnului că nu simt nimic faţă de ceilalţi copii avortaţi atât la cerere, cât şi prin anticoncepţionale. Şi în marea Lui milă, Domnul mi-a înmuiat inima împietrită, conştientizând realitatea că mi-am ucis proprii copii, iar durerea pe care am simţit-o apoi nu poate fi descrisă în cuvinte. Chinurile iadului îmi păreau prea blânde pentru grozăvia pe care o făcusem. Ar fi trebuit să fiu mama lor, nu ucigaşa lor. Mă gândesc că le-am ucis nu numai trupurile, ci şi sufletele copiilor mei, că au fost aruncaţi la gunoi, că nu au mormânt şi nici nume, pentru a putea fi pomeniţi fiecare după numele lor. Aş da orice să pot schimba ce am făcut…”. (M.F., 30 de ani, Piatra Neamţ)
Un neam întreg zace sub pământ
Mărturiile femeilor care au trecut prin experienţa traumatizantă a avortului sunt zguduitoare. La fel şi imaginile de coşmar surprinse în timpul comiterii crimelor. Însă toată această bază de date a uciderii celor mai nevinovate şi fără de apărare fiinţe de pe faţa pământului nu schimbă cu nimic realitatea cumplită petrecută în fiece clipă, chiar sub ochii noştri. Mai rău ca în abatoare, sângele nevinovat nu conteneşte să curgă zilnic în spitalele din România. Cu mâinile scăldate până la coate în sânge, medicii sunt mult mai preocupaţi de afacerea numită „avort”, decât de protejarea vieţii. Cozile la abatoarele de copii sunt lungi, iar pentru o pumn de arginţi, medicul bate palma cu mama ucigaşă, pentru o nouă crimă: o rutină, pentru ambii.
Legile din România sunt împotriva vieţii, iar Legea Divină nu mai prezintă azi nici un interes. Şcoala şi familia sunt tributare aceleiaşi ideologii, potrivit căreia femeia este stăpână pe propriul ei corp, având drept de viaţă şi de moarte asupra copilului din pântece. Toată societatea îndeamnă spre desfrânare: filmele, reclamele TV, ziarele şi revistele, programele de educaţie sexuală din şcoli şi licee, atitudinea autorităţilor, a cadrelor didactice, a părinţilor. Iar când apare sarcina – consecinţa distracţiei promovate pe toate căile în societatea noastră de consum – aceeaşi societate oferă tinerilor şi „soluţia” pentru a scăpa de „belea”: uciderea.
Statisticile sunt înspăimântătoare. România ocupă al doilea loc, pe plan european, în ceea ce priveşte rata avortului, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Totodată, ţara noastră se află pe poziţia a 6‐a la nivel global, cu un număr total al avorturilor de aproximativ 100.000 ‐ 128.000 pe an. În România se fac aproape 400 de avorturi zilnic, pentru care statul cheltuieşte anual peste cinci milioane de euro, se arată într-un studiu realizat de Institutul pentru Politici Publice. De asemenea, la nivel mondial, România se situa, în 2012, pe antepenultimul loc la capitolul natalitate, potrivit datelor publicate pe site-ul Băncii Mondiale. În acelaşi an, 2012, în România s-au născut 10 copii la 1.000 de locuitori. Aceste cifre plasau ţara noastră pe locul trei în topul ţărilor cu cele mai puţine naşteri la 1.000 de locuitori la nivel mondial.
În lipsa modelelor autentice şi a reperelor morale, presiunea anturajului şi dorinţa de a fi în rând cu lumea fac ca adolescentele noastre să banalizeze păcatul grav al avortului, considerând embrionul doar o “aglomerare de celule” şi repetând uciderile “pe bandă rulantă”. Aşa s-a ajuns ca, în perioada 1958 – 2008, aproape 22 de milioane de copii să fie avortaţi, ceea ce înseamnă că un neam întreg zace sub pământ. Cine va plăti pentru aceste crime?
Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului avertizează: “În 2056 vom fi nouă milioane de români!”
Prezent la conferinţa organizată de ASCOR Baia Mare, cu tema “Încredere în prietenie şi căsnicie”, părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului a tras un semnal de alarmă cu privire la populaţia României, afirmând că, în ritmul în care se fac avorturile, în 2056 vor mai exista între şase şi nouă milioane de români.
“În 2056, noi vom fi între şase şi nouă milioane, gândiţi-vă cum va fi stăpânită România de români, dacă românii vor fi aşa de puţini! Când ne pregătim copiii noştri ca să intre la Liceul Pedagogic, ca să iasă învăţători, profesori şi nu numai, avem oare această cunoştinţă, că nu vor mai avea cui să predea, din moment ce avem 247.000 de naşteri şi 543.000 de morţi? Asta e media în 22 de ani, de la 1989 încoace”, a spus părintele Tănase.
Avem, cu toţii, o mare responsabilitate faţă de situaţia în care ne aflăm. Suntem, oare, conştienţi că, prin indiferenţa şi tăcerea noastră, ne facem vinovaţi de complicitate? Ştim că lângă noi se omoară zilnic sute de copii, copiii noştri, copiii neamului românesc, copiii lui Dumnezeu! Ce facem pentru a opri acest măcel?
“În România, înotăm în sânge! Nu până la glezne, nu până la genunchi, nu până la brâu, nu până la gât, ci până peste cap! Pentru că populaţia existentă în România acum este de 18 milioane. Şi în 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18.000.100 de copii! Aceasta este cifra oficială! Este statistica oficială, pentru că există una neoficială, care arată această stare de fapt, şi anume că cifra poate să fie chiar şi dublă!!! (…) La Judecată, singura sărbătoare pe care o prăznuim ca fiind de viitor, nu ne vom prezenta singuri, ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii, cu prietenii, şi acolo vom da seamă de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. Dacă se fac avorturi, nu sunt vinovaţi numai cei ce fac avorturi – mamele, taţii, medicii, asistentele. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nicio atitudine.” (Părintele Nicolae Tănase)
Irina NASTASIU