„Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune”
– Dar astăzi românul este deprimat, lipsit de forţa nădejdei, a speranţei… De unde această cădere?
– Păi, ia-i speranţa şi i-ai luat tot omului … ! Păi uitaţi-vă la televizor …! De dimineaţa pînă noaptea i se spune românului că nu mai e nici o speranţă de trăit. Că totul e negru. Că va fi foamete, că va fi cutremur, că va fi inundaţie, că va fi sărăcie. I-o spui azi, i-o spui mîine, i-o spui poimîine. Omul, care o duce chiar bine şi are cît îi trebuie acasă, intră la idei: Mă, dar dacă lumea a luat-o pe o pantă a sărăciei, a lipsurilor şi eu nu am băgat de seamă? Şi începe omul să creadă că o să fie rău, că totul e negru, că totul este fără ieşire. Şi din om plin de viaţă, bucuros că are familie, că are nepoţi, că are o viaţă frumoasă, începe să sufere. Şi începe să se plîngă celui de alături, cel de alături se plînge şi el, că şi el se uită la acelaşi televizor, la aceleaşi emisiuni şi aşa se ajunge la o jale mare.
– Credeţi că această manipulare face parte dintr-un plan?
– Sigur că da, politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără orizont, ca să o poată manevra. Reţeta e simplă: ia-i nădejdea omului, dă-i în loc alcool, drog, alte lucruri din această categorie. I se sugerează creştinului: Uite, Dumnezeul tău nu te-a ajutat şi ai ajuns pe marginea prăpastiei. Uite, dacă ai crezut nu ai cîştigat nimic, dimpotrivă, eşti sărac, te ameninţă foamea, cutremurul, inundaţia. Hai că ştiu eu o cale mai bună, ascultă-mă pe mine şi te scap şi de foamete şi de cutremur şi de inundaţie … ! Dar pentru asta trebuie să mă urmezi, să mă votezi, să mă asculţi. Şi omul slab în credinţă ascultă de glasul televizorului şi al celui care îl minte, decît să asculte de cuvîntul lui Dumnezeu, cel care a fost verificat într-o istorie de mii de ani.
– Cine se face vinovat de această situaţie?
– Ce să mai căutăm vinovăţii … ! Hai să vedem cum mai putem îndrepta situaţia asta, acuma în ceasul al doisprezecelea. O misiune importantă revine preoţilor care trebuie să se implice în redresarea morală a fiecărui creştin din parohie. Mă, eu nu am în parohie o sută de familii, ci am pe Ion, pe Gheorghe, pe Maria, pe Ileana … Şi fiecare cu problemele lui, fiecare cu mai multă sau cu mai puţină credinţă. Dar eu nu mă gîndesc doar statistic, eu mă gîndesc la problemele fiecăruia. Unul are copil în preajma examenului şi nu ştie ce are de făcut? Eu mă duc şi dau un sfat, măcar o îmbărbătare. Ştiu pe unul bolnav? Mă duc şi spun o rugăciune, îl ajut cu un sfat, mă interesez de un medic bun, de un medicament. Aşa îi dai încredere omului, creştinului. Şi după aia îi spui: Măi, mai lasă televizorul acela deoparte, că de acolo numai minciună primeşti, ocupa-te de familie, bucură-te de lucrurile date de Dumnezeu, nu te mai lăsa pradă deznădejdii de la televizor, cu care îţi încurcă minţile cei de acolo, care au un plan diabolic cu tine.
– Asta îmi aminteşte de o povestioară auzită cîndva. În timpul unei slujbe în biserică, un fulger a lovit clopotniţa şi s-a auzit un zgomot mare care a înfricoşat pe enoriaşi şi pe preot. Atunci preotul spuse enoriaşilor: Acum oprim un pic slujba, ca să ne rugăm!
– Da, da, formalismul distruge adevărata credinţă. Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune. Că o misiune e toată viaţa sa, că pe cît de exemplară îi e viaţa, pe atît de exemplară trebuie să îi fie trecerea dincolo. Că de unde trebuie să înveţe bietul creştin drumul spre vindecarea sufletului, spre viaţa veşnică, dacă nu de la preotul său.
A consemnat Adrian Alui Gheorghe
(Din volumul „Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, ediţie nouă, în pregătire)