„Lupta pentru mîntuire la un bun creştin începe cu prima clipă de viaţă şi sporeşte cu fiecare clipă, pînă la ultima”
– Oamenii se plîng că acum, faţă de alte vremuri, nu mai au timp, că li se pare că timpul se scurge mult mai repede decît altă dată …! Credeţi că timpul e altul acum, ca valoare în sine?
– Creştinii nu sînt născuţi pentru un anume timp, ei sînt născuţi pentru veşnicie. De asta Dumnezeu nu ne-a dat un anume timp, pe care apoi să ni-l ia înapoi, el ne-a dat din veşnicia vieţii. Creştinul adevărat nu se plînge de trecerea timpului, dar nici nu-l lasă să treacă fără să facă nimic, copleşit de trecerea acestuia. De lipsă de timp se plîng cei care nu lucrează după un plan, care se împrăştie în foarte multe lucruri inutile. Timpul nu-l măsori cu ora, ci cu faptele. Lupta pentru mîntuire la un bun creştin începe cu prima clipă de viaţă şi sporeşte cu fiecare clipă, pînă la ultima.
– Ce sfat îi daţi unui om care se plînge că nu-i ajunge timpul ca să meargă şi la biserică, copleşit de treburile de la serviciu, firmă, de acasă?
– Nu există nici un om atît de ocupat ca să nu aibă timp să meargă la Biserică…! Oamenii care justifică astfel lipsa lor de participare la viaţa Bisericii sînt oameni derutaţi, rătăciţi, foarte mici sufleteşte. S-au robotizat şi nu mai au satisfacţiile obişnuite ale unui om, ale unui creştin. Ei sînt vrednici de mila noastră.
– Părinte, cunosc familii în care părinţii au o slabă legătură cu Biserica, întîmplătoare şi atunci numai din obligaţie, în schimb copiii lor sînt activi duhovniceşte. Cum credeţi că e posibilă această răsturnare de situaţie?
– Un bunic, un prieten, o cunoştinţă, cineva tot a fost, la un moment dat, model. Sau o predică a unui părinte, auzită undeva sau un cuvînt inspirat auzit undeva. Sau o încercare individuală care l-a făcut pe tînăr să se întrebe cine este el, în faţa cui trebuie să mulţumească sau să se roage. În societatea românească modelul creştin este prezent peste tot, la îndemînă. Dumnezeu lucrează în orice suflet care a primit taina botezului. Un părinte care îl vede pe copilul său că a descoperit singur calea Bisericii trebuie să se ruşineze şi să-l urmeze şi el, nu să stea deoparte, sau chiar să îl judece, doar fiindcă este mai bătrîn sau din mîndrie. Cît de liniştit se simte un părinte, de altfel, dacă ştie că fiul sau fiica sa sînt apropiaţi de Biserică, în felul acesta nu vor fi în anturaje îndoielnice, nu vor face lucruri nevrednice. Dacă lumea noastră e zbuciumată, e agresivă, dacă viaţa e grea şi nealeasă, orice părinte îşi doreşte ca fiul său să aibă liniştea credinţei. O fată care ţine regulile Bisericii, care posteşte, care respectă tradiţia este cu siguranţă o comoară pentru un bărabat care doreşte să-şi întemeieze o familie.
– Se vorbeşte mereu despre foamete, despre o diminuare a mijloacelor de hrănire a populaţiei lumii…
– Ei, acum oamenii noştri se joacă de-a foametea. Dumnezeu ne dă, deocamdată, cu amîndouă mîinile şi noi tot mai vrem şi el ne umple sacul…! Şi noi ne uităm unul la altul şi zicem că nu avem de ajuns şi mai cerem…! Dar generaţiile noastre, ale bieţilor noştri părinţi, au trăit războiul şi foametea şi seceta, cînd omul se tîra pe pămînt ca rîma de foame. Să dea Domnul să nu mai trăiască nimeni vremurile acelea! Şi apoi România e o ţară cu pămînturi roditoare, mănoase, din păcate ţăranul român a cam pierdut rostul trebii, acum e orăşan în Italia sau în Spania, e slugă pe acolo. Dacă nu se va întoarce la pămînt, ca la izvorul belşugului, românul va tot flămînzi şi se va plînge că nu are. D-apoi şi politicile noastre par făcute ca omul să nu fie stăpîn pe ceva anume, să fie nesigur, să depindă de pomana statului sau a străinului.
A consemnat Adrian Alui Gheorghe
(Din volumul „Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, ediţie nouă, în pregătire)